32 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt

Născut evreu, intelectual pur și mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul „Noica-Pillat” și, în cea mai cruntă suferință, ajunge să guste din  fericire și să afle, asemeni lui Pascal, că „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le poate înțelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros ­să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a știut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită și să transforme închisoarea în academie și altar. Credea că „definiția eroismului și a sfințeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Și dacă nu pentru intelectul, pentru credința și principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou și un sfânt.

A reduce la o simplă cronologie o pagină de viață, o lecție de credință și de onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Or, Nicolae Steinhardt a știut că numai ignorând ordinea pământească poți ajunge la esențial, la o ordine superioară a lucrurilor.
Scara sa, presărată cu crunte sufe­rințe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a așteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiția creștinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creștin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieți la capătul căruia sătenii din satele maramureșene ar exclama: „mi­nunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie evreiască. Tatăl său, ingi­ne­rul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea și participase activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea militară. Între anii 1919–1929, urmează cursurile școlii primare (în particular și la Școala „Clementa”), și ale Liceului „Spiru Haret.  Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat,
Marcel Avramescu ș.a. Singurul elev de confesiune mozaică urmează, alături de colegii săi, cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” Nicu Steinhardt (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172). Își ia bacalaureatul în 1929. După 1929, frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.
Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 își susține, la București, doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit este pu­blicată în același an. Din aceas­tă perioadă, datează înce­putul prie­te­niei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă”
(Jurnalul fericirii, p. 121).
În 1934, publică, sub pseudoni­mul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Ca­rac­te­rele lui La Bruyère - volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar, în 1937, Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare și sub influența lui Emanuel
Neuman. Între anii 1934-1935, pu­blică diverse articole la Revista burgheză.
Între 1937-1939, călăto­rește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe. În 1939, revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică”, declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima.
Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944, revine la „Revista Fundațiilor Regale”, depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numără Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. După 1947, este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și exe­cută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959, suferă o nouă perioadă de pri­vațiuni, alături de pleiada inte­lectualității românești interbelice.

La sfârșitul anului 1959, pe când aștepta să fie chemat de Securitate, asemeni prietenilor săi din lotul Noica-Piilat, Steinhardt a fost sfătuit de tatăl său să nu spună nimic. Chiar dacă asta însemna pentru el închisoare sigură, iar pentru tatăl său o bătrânețe agitată, plină de griji și singurătate: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepți să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro”.
La 31 decembrie 1959, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, pu­nându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul in­telectualilor mistico-legio­nari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Apoi este supus rigorilor detenției din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținu­ților politici. Îndată după elibe­rarea din detenție, la schitul bucu­reștean Darvari, își desă­vârșește taina botezului prin mirun­gere și primirea sfintei îm­părtășanii.
După 1964, la insistențele prietenilor săi, C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: „Între viață și cărți” (1976), „Incertitudini lite­rare” (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).
După moartea tatălui său (1967), începe să-și caute o mănăstire. În 1975, vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut, însă, ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge, în scurt timp, la Mănăstirea Rohia, unde zăbo­vește trei zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui
Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia, pentru ca, în anul următor, să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episco­pului Iustinian. În 16 august 1980, este tuns în monahism la mănăs­tirea Rohia de către episcopul
Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandri­tul Serafim Man, starețul mănăs­ti­rii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Gran­dio­sului, Solem­ni­tății, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al lite­raturii române.

În martie 1989, angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana, care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.
Boala se agravează și este obligat să-și întrerupă călătoria și să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros su­pravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regi­mului comunist.

În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt vorbește despre trei soluții de a învinge orice univers concentra­ționar: „Soljenitin, Zinoviev, Chirchill, Bukovski. Moartea con­simțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obrăznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeți. Dar, se cuvine să vă dați seama că, lu­mește și omenește vorbind, altă cale de a înfrunta cercul de fier, care-i în parte și de cretă, e îndoielnic să găsiți. Veți protesta, poate, considerând că soluțiile subînțeleg o formă de viață echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea, implicând riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa pare. Vă mirați? Pentru că nu l-ați citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atât de închegat unei teorii economice, biologice sau sociale cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în totalitarism e simplu: ei iubesc viața, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”.  
El a ales cea de-a treia variantă și a reușit să iasă din cercul con­centraționar al comunismului mai liber, mai împăcat și mai fericit decât intrase. De fapt, abia acolo, în cea mai cruntă suferință fizică, a reușit să descopere cea mai înaltă fericire sufletească.

N. Steinhardt despre Maramureș
 

„Maramureșul, neîndoios, nu e numai o expresie geografică, numele purtat de una din cele mai pitorești, mai atrăgătoare și mai frumoase regiuni ale țării.
Nu e numai ținutul cu absolut originale și supraabundent dăruite cu grație construcții din această parte a Europei. E un spațiu „special”, osebit parcă de întinderile plane ori în pantă ale pământului, un spațiu unde pulsează sau mocnește ceva neizbitor, însă deîndată perceptibil inimii și cugetului și sensibilității, cum ar fi – mă refer la ce știu – cartierul Notting Hill din Londra (slăvit de C. K. Chesterton), ori insula Saint Louise a Parisului, iubită de Paul Fort, ori Bărăganul lui Odobescu, ori Suceava lui Ștefan cel Mare, ori Cetățuia Sighișoarei.
Maramureșul e un simbol, e o chintesență, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens și mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare și mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată,  liberă de orice adaosuri, scorii, afecțiuni și găteli de iarmaroc, ori de protocol.
Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite salamalecuri, de forțate zâmbete negustorești, decorative. Acolo nu-i nimic «de gata», totul e limpede și proaspăt, netrecut prin salicit ori clor limpede și proaspăt ca apa care țâșnește din munții străjuitori ai drumurilor croite de-a lungul Marei, Cavnicului și Izei.
Păstorii, muntenii și țăranii aceia, în chiar ființa lor și felul lor de a fi, sunt – prin semeția și splendoarea portului, prin vorbirea lor neal­terată de vreo influență din afară, prin calmul atitudinii și mersului, printr-o egalitate de umoare solid rezistentă la orice împunsături și ațâțări ale «nervilor», vicleniei, neastâmpărului, pizmei și oboselii, prin absența din căutarea ochilor, a spaimei, ploconirii sau dorului de zădărnicii, printr-o smerenie care, deși foarte sinceră, se împacă de minune cu demnitatea – cu adevărat prinț și senior, dovadă vie și hotărâtoare a vechimii și cumsecădeniei unui popor născut și trăit în locuri de blândețe a climei, de mărinimie a solului, de cumpătare a mediului psihic”

N. Steinhardt sau Fericirea de a fi creștin, Helvetica, Baia Mare