29 de ani de la momentul zero al democrației românești: „Prima mineriadă”

Ianuarie 1990. Prima lună de democrație, primele zbateri, pri­mul protest de amploare și prima reprimare violentă. Începea istoria mineriadelor, prima din cele șase pe care le-a trăit România. GAZETA de Maramureș vă prezintă evenimentele de atunci prin prisma documentelor oficiale care zac și astăzi în sertarele instanțelor de judecată.

Odată cu dizolvarea fostelor structuri de conducere ale statului român, pute­rea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (C.F.S.N.), formațiune înființată la 22 decembrie 1989. Înființarea acestuia a fost anun­țată, în aceeaşi zi, în jurul orelor 23.30, la posturile naționale de radio şi televi­ziune de către inc. Ion Iliescu, la acea dată director al Editurii Tehnice, devenit ulterior preşedinte de facto al ţării. Acesta a fost cel care a dat citire Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Prin acest comunicat, Consiliul Frontului Salvării Naționale şi-a definit şi asumat rolul de „organism al puterii de stat din România”.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ al puterii de stat, trebuia să fie unul neutru politic. Subsumat acestui scop, prin Decretul-Lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989, a fost reglementată înregistrarea și funcționarea partidelor politice, trecându-se de la sistemul partidului unic la sistemul pluripartid. În art. 1 se preciza că: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept, în România. Nici o altă îngrădire, pe motiv de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri po­litice nu poate împiedica constituirea şi funcţionarea partidelor politice”.
La 03.01.1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale a anunțat că nu este și nu se va constitui în partid politic însă, douăzeci de zile mai târziu, liderii lui s-au răzgândit. La 23.01.1990, cu 128 de voturi pentru, 8 contra și 5 abți­neri, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât transformarea Frontului Salvării Naționale (F.S.N.) în partid politic, cu intenția de a participa la viitoarele alegeri, hotărâre materia­lizată la 06.02.1990, când F.S.N. a fost înscris în Registrul Partidelor Politice.
În comunicatul publicat în Monitorul Oficial din 25 ianuarie, se face referire și la județul nostru: „Legitimitatea Frontului de Salvare Naţională nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Ea a fost dată de revoluţia populară. În discuţiile pe care le-am avut cu numeroşi muncitori, a arătat preşedintele Ion Iliescu, cu mineri din Valea Jiului, din Mara­mureş, din mai multe uzine mari din Capitală, reprezentanţi ai unor organizaţii locale ale frontului, ai unor sindicate libere, ai unor organizaţii de tineret, precum şi ai unor partide care au aderat la platforma frontului, s-a formulat cerinţa expresă ca frontul, ca atare, se declare deschis că va participa la alegeri. Ei nici nu înţeleg cum s-ar putea ca frontul să nu participe la alegeri”.
Temele puse în discuție la reuniunea Consiliului Frontului Salvării Naţionale au generat discuții ample, care au participat și reprezentanți din toate județele țării. Din Maramureș este amintit Țântaș Mihai.
Două zile mai târziu, în 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu a mers la Televiziunea Română şi a spus: „Niciodată condu­cerea F.S.N. nu a afirmat că nu va participa la alegeri. Am întârziat să dezbatem în Consiliu această problemă întrucât nu problemele campaniei electorale ne-au preocupat în această perioadă ci probleme mult mai presante ale vieţii noastre economice şi sociale”.
Unii membrii ai C.F.S.N., ca Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Cara­mi­tru, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Gabriel Liiceanu și Doina Cornea au demisio­nat înainte că F.S.N. să se transforme în partid politic.

Imediat după ce s-a anunţat intenţia de constituire a F.S.N. în partid politic, Corneliu Coposu l-a contactat telefonic pe Ion Iliescu şi i-a cerut să respecte pluripartitismul şi l-a anunţat că, faţă de decizia F.S.N., P.N.Ţ.-C.D. va organiza, în ziua de duminică 28 ianuarie 1990, un miting împreună cu celelalte două partide politice P.N.L. şi P.S.D.R. În ziua de 28 ianuarie 1990, în jurul orei 11:00, participanţii la miting au pornit de la sediul P.N.Ţ.-C.D., către sediul guvernului din Piaţa Victoriei, pe traseul Piaţa Rosetti – Piaţa Univer­sităţii – B-dul Magheru. În rechizitoriul Parchetului se arată că: „În jurul orei 12:30 – 13:00, în faţa guvernului, care era apărat de armată, s-au strâns în jur de 100.000 de oameni, care au răspuns apelului partidelor istorice de a participa la miting”.
La câteva minute după ce liderii partidelor politice au ajuns în faţa guvernului, Cazimir Ionescu i-a invitat în se­diul guvernului, la discuţii, cu persoanele din conducerea ţării.
Astfel, la aceste discuţii au fost prezenţi Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Ion Raţiu, Gavrilă Copil, Dudu Ionescu şi Ion Ghe­rasim, din partea P.N.Ţ.-C.D., Călin Popescu Tăriceanu şi Dinu Pa­triciu, din partea P.N.L., iar din partea P.S.D.R. au participat Sergiu Cunescu şi Constantin Avrămescu.
Din partea C.F.S.N. au fost prezenţi Ion Iliescu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Nicolae S. Dumitru, Claudiu Iordache şi Dan Iosif.  Cu prilejul acestei întâlniri, Corneliu Coposu le-a spus interlocutorilor că par­ticipanţii la miting protestează în mod democratic, că nu au intenţia să dea jos conducerea ţării şi solicită pluripartitismul.
Cu acest prilej, Corneliu Coposu l-a invitat pe Ion Iliescu să facă parte din P.N.Ţ.-C.D., oferindu-i chiar şi funcţia de preşedinte al acestui partid.
În toată după-amiaza zilei de 28 ianua­rie 1990, în sediul guvernului, a fost o forfotă continuă şi se vehiculau tot felul de informaţii. La un moment dat, în spatele unei uşi întredeschise, a fost observat Silviu Brucan, care era foarte atent la dialogul dintre putere şi opo­ziţie. Deoarece oamenii din stradă începuseră să-şi piardă calmul, Corne­liu Coposu şi Ion Iliescu, însoţiţi de alte persoane, au ieşit la balcon pentru a se adresa mulţimii.
În cursul după-amiezii, Mihai Ispas i-a transmis lui Ion Iliescu că „începe să fie umplută piaţa de oamenii noştri”, după care, Ion Iliescu a devenit mult mai si­gur pe sine în discuţiile care aveau loc.
Adunarea „oamenilor noştri” nu a fost întâmplătoare, de această acţiune ocu­pându-se, în mod deosebit, Dan Iosif şi cu Gelu Voican Voiculescu, acesta din urmă a afirmat chiar, la un moment dat, că „forţele legionare au fost anihilate” (declaraţie martor Ghe­rasim Ion Andrei, vol. 398, filele 23-42).
Cei doi nu au fost singurii care au mobilizat simpatizanţii F.S.N., pentru a veni în Piaţa Victoriei, chiar Ion Iliescu a contactat telefonic întreprinderi din Bucureşti şi pe unii reprezentanţi ai consiliilor judeţene F.S.N., pentru a mobiliza oamenii să vină în sprijinul guvernului. Din judeţele limitrofe capitalei, oamenii au venit la Bucureşti, fie cu mijloace proprii de transport sau mijloace de transport în comun dar, în marea lor majoritate, au venit cu autobuze puse la dispoziţie de către autorităţile locale (declaraţie martor Bălănoiu Nicolae, vol.396, filele 155-158). În jurul orelor 22:00 din seara zilei de 28 ianuarie 1990, reprezentanţii opoziţiei au părăsit sediul guvernului, punându-li-se la dispoziţie, în acest scop, autoturisme ARO.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1990, au ajuns în Bucureşti şi aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, mobilizaţi de către sindicate. Aceştia au făcut deplasarea în capitală, cu o garnitură de tren ce le-a fost pusă la dispoziţie, în mod expres, de către C.F.R.
Tot în dimineaţa aceleiaşi zile, în jurul orei 08.30, s-a umplut Piaţa Rosetti cu contestatari ai P.N.Ţ.-C.D. Aceştia s-au manifestat violent spărgând unele geamuri de la sediul partidului şi strigând lozinci: „Moarte lui Coposu!”, „Coposu roade osu’!”.
După ceva timp, căpitanul Mihai Lupoi a trimis militari pentru a asigura paza sediului P.N.Ţ.-C.D. şi securitatea celor care se aflau înăuntru, printre aceştia aflându-se Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Lupu, Ion Diaconescu, Ion Gherasim. În jurul orelor 12.00, la sediul P.N.Ţ.-C.D., au apărut Petre Roman şi Cazemir Ionescu, pentru a-i scoate pe liderii P.N.Ţ.-C.D. din clădire.

Corneliu Coposu a fost de acord să părăsească sediul partidului, numai după ce Ion Iliescu a fost de acord ca Televiziunea Română să-i transmită un mesaj în direct. Deşi tancheta cu care liderii partidului istoric au fost scoşi din sediul P.N.Ţ.-C.D. i-a dus direct la Televiziunea Română, unde Corneliu Coposu a înregistrat, timp de 45 de minute, un protest cu ce se întâmpla în acele vremuri în ţară, acest protest nu a fost niciodată difuzat pe postul naţional de televiziune.
De la sediul Televiziunii, delegaţia P.N.Ţ – C.D. a fost dusă la Ministerul Apărării Naţionale, unde numai lui Corneliu Coposu i s-a permis să aibă o discuţie cu ministrul apărării, gl. Ni­colae Militaru. La ieşirea de la această dis­cuţie, Corneliu Coposu a afirmat către unul dintre apropiaţii săi: „Inte­resul ruşilor ca lucrurile să degenereze în România şi să fie haos este important”.
Ca urmare a prezenţei minerilor la Bucureşti, în ziua de 29 ianuarie 1990, s-a semnalat unele incidente între aceş­tia şi populaţia capitalei. Pe străzile Bucureştiului s-au auzit lozincile: „Nu ne vindem ţara!”, „Moarte intelectua­lilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”.

Venirea minerilor la Bucureşti, în ziua de 29 ianuarie 1990, pentru sprijinirea reprezentanţilor F.S.N. şi ai guvernului, a constituit ceea ce opinia publică cunoaşte sub denumirea de „Prima mineriadă”. Toate acestea au fost tole­rate de către autorități, care nu au întreprins nimic pentru a arăta că violența fizică nu poate fi un mod de exprimare într-o societate care pretinde că func­ționează pe principii democratice, iar acest fapt a creat, în mentalul colectiv, convingerea că acest mod de acțiu­ne este unul potrivit și eficient, mai ales că ecourile răsturnării, prin forță, a regimului comunist nu se stinseseră încă, iar chemările adresate muncitorilor, chiar prin vocea președintelui Iliescu Ion, îndemnau la „restabilirea ordinii și apărarea democrației”.
După aceste evenimente din 28-29.01.1990, au avut loc discuții între reprezentanții C.F.S.N. și cei ai partidelor devenite de opoziție, discuții în cadrul cărora s-a stabilit ca puterea legislativă să fie exercitată, în conti­nuare, de un alt organism ce a fost denumit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), din care să facă parte reprezentanți ai tuturor partidelor politice. Astfel, configurația noului organ legislativ provizoriu a fost ur­mătoarea: 50% reprezentanți ai F.S.N. și 50% reprezentanți ai celorlalte partide politice, adică din reprezentanţii partidelor istorice şi a partidelor poli­tice nou înfiinţate.

Dar, în continuare, viața politică a fost una foarte zbuciumată, marcată de manifestații și contramanifestații organizate sau spontane, iar la 18 februarie a avut loc o astfel de manifestație, în Piața Victoriei din capitală. Inițial, aceasta a debutat ca o manifestație anticomunistă, fiind scandate lozinci împotriva comunismului și a securității, însă nemulțu­mi­rile manifestanților au început să se îndrepte spre cei care preluaseră pu­terea, după revoluția din 1989 și care erau percepuți, de către manifestanți, ca făcând parte din „nomenclatura” comu­nistă. În acest sens au fost afișate pancarte cu ins­cripții ca „F.S.N.=P.C.R.”, iar, în scurt timp, manifestația a devenit una vio­lentă, manifestanții pătrunzând în se­diul guvernului, unde au fost comise acte de violenţă sau au fost sparte geamurile, au fost distruse documente şi mobilierul din birouri. Per­soanele care au pătruns în sediul guvernului l-au găsit pe prim viceprim-minis­trul Gelu Voican Voiculescu, pe care au vrut să-l arunce peste balcon.
Ulterior, o parte dintre aceștia au fost reținuți și au fost prezentați pe postul național de televiziune că fiind contrarevoluționari, plătiți de partidele istorice pentru a răsturna, prin forță, conducerea politică recent instalată, cu toate că repre­zen­tanţii partidelor de opoziţie declaraseră, la unison, că nu sunt implicaţi în organizarea acelei manifestaţii. Au fost reţinute 106 persoane care au fost duse la U.M. 0575 Măgurele, unde comandant era maiorul Peter Petre.

A urmat apoi în iunie cea de-a treia mineriadă, devenită deja istorie. În cadrul acestui dosar sunt menționate mai multe persoane care au legătură cu județul nostru. Cel mai celebru nume este al lui Ștefan Kiraly, fost geolog şef la mina Şuior, înainte de 1989, ajuns subsecretar de stat în Departamentul Minelor: „În după-amiaza zilei de 13.06.1990, la Palatul Victoria se afla toată conducerea statului, care „era fără reacție, era dezordine și nu se lua nicio măsură”, așa cum rezultă din declarația martorului Iordache Puiu Claudiu. Astfel, aici se aflau Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu Voican, Dumi­trescu Emil, Celac Sergiu, Sârbu Adrian, Năstase Adrian, Virgil Măgu­reanu, Iosif Dan, Jerbas Paul, Iliescu Dumitru, Bădinici Florin ș.a. Exista o stare de derută din cauza informațiilor contradictorii care denotau că situația din Capitală fusese scăpată de sub control.

În această situație, pentru a se informa în mod direct de pe teren, după ce și-a ras barba pentru a nu fi recunoscut, inc. Voiculescu Gelu Voican s-a deplasat împreună cu Kiraly Ștefan la sediul I.G.P., unde i-a găsit pe gen. Diaman­descu Corneliu, ministrul Chițac Mihai și gen. Penciuc Dumitru, care beau coniac și erau relativ derutați. Aceștia i-au raportat că forțele de ordine au fost debandate și că singurele sedii sigure au rămas TVR și Guvernul. De aici a plecat în Piața Universității, care era pustie, s-a deplasat apoi pe lângă Poliția Capitalei fără să oprească și apoi pe lângă sediul M.I. unde a văzut un număr mare de persoane care aruncau cu sticle incendiare. De aici a mers acasă la Kiraly Ștefan, de unde l-a sunat pe Iliescu Ion și i-a raportat cele văzute, asigurându-l că doar Guvernul și TVR sunt păzite”. În dosarul Mineriadelor apar mai mulți maramureșeni ca și părți vătămate: Anghelescu Cătălin Bogdan, Bogdan Că­tălin – Gabriel, Milea Cor­nel Ma­rius, Pop Ilie, Mărieș Teodor, pre­ședintele Asociației 21 Decembrie care a fost și reținut abuziv. În proces au fost de asemenea citați ca martori câțiva maramureșeni, printre care și Marchiş Gheorghe, originar din comuna Făr­cașa, la acea dată director la E.M. Paro­şeni. „În cadrul atacului sistematic des­fășurat în perioada 13-15.06.1990 asupra unei populații civile, soldat cu vătămarea corporală și lipsirea de libertate a peste 1.000 de persoane, la soli­citarea conducerii R.A.H. Petroşani a organizat deplasarea la București a minerilor de la E.M. Paroşeni către Pe­tro­şani, iar de acolo pe calea ferată către București”, se arată în rechizitoriu.
 

„Niciodată condu­cerea F.S.N. nu a afirmat că nu va participa la alegeri. Am întârziat să dezbatem în Consiliu această problemă întrucât nu problemele campaniei electorale ne-au preocupat în această perioadă, ci probleme mult mai presante ale vieţii noastre economice şi sociale”.
Ion Iliescu