26 iulie. Bătălia lui Ștefan cel Mare de la Valea Albă - Războieni

Dezastrul armatei otomane din iarna anului 1475, când Ștefan cel Mare obținuse strălucita victorie de la Vaslui, nu putea să rămână nepedepsit de cuceritorul Constantinopolului, Mahomed al II-lea, care decide să trimită o nouă oaste în Moldova în vara anului 1476.
Astfel, sultanul aflat în fruntea a peste o sută de mii de oameni, la care se adaugă alte câteva zeci mii de luptători puși la dispoziție de domnul muntean, Laiotă Basarab, trecut și el de partea otomanilor, va trece Dunărea în a doua jumătate a lunii iunie a anului 1476 și va înainta spre Suceava.
În aceste condiții și în fața uriașei armate turcești, Ștefan cel Mare decide să lupte și reușește cu mica sa armată să hărțuiască armata otomană și să le blocheze mijloacele de aprovizionare. Își va stabili apoi tabăra de luptă pe un platou înalt, situat pe valea Pârâului Alb, un afluent al râului Moldova, într-un loc ce se va numi de atunci Războieni. Astfel, la 25 iulie 1476, în zorii zilei, Ștefan va ataca avangarda otomană condusă de beylerbey-ul Rumeliei, Suleyman Ha­dâmbul, pe care-l mai învinsese odată la Vaslui, cu un an mai înainte. Va provoca și de această dată mari pierderi avangardei turcești, dar sosirea rapidă a cavaleriei otomane îl obligă să se retragă în tabăra sa întărită de la Războieni. A doua zi, otomanii vor ataca masiv cu ienicerii, dar sunt respinși și vor suferi mari pierderi. Atunci, sultanul Mahomed decide să se avânte personal în luptă alături de trupele de spahii, gest ce va ridica foarte mult moralul armatei sale, astfel că aceasta va porni un nou val de atac spre pozițiile moldovene. Ștefan, domnul Moldovei, după o rezistență înverșunată și copleșit de numărul prea mare al turcilor, este nevoit să se retragă cu oștirea în pădurile din apropiere și să aștepte ajutorul promis de unguri și de polonezi. Numai că ajutorul nu va mai veni vreodată, iar în acest timp Mahomed al II-lea își va continua campania din Moldova și va asedia timp de opt zile cetatea Neamțului, neputând-o însă cuceri. Își va continua apoi drumul către Suceava, dar nici această cetate și nici Hotinul nu vor putea fi cucerite. După aceste eșecuri, la sfârșitul lunii august, după ce pierduse peste 50 de mii de ostași, sultanul va ordona retragerea din Moldova, el și armata sa fiind urmăriți permanent de oastea lui Ștefan, care-i va hărțui până la Dunăre. Mai târziu, așa cum îi era obiceiul, Ștefan cel Mare a ridicat, în amintirea acestei bătălii, Biserica de la Războieni, care se deosebește de celelalte ctitorii ale domnitorului, deoarece a fost concepută cu destinație specială, anume de a adăposti osemintele oștenilor căzuți în bătălia de la Valea Albă - Războieni din anul 1476. Această biserică nu se distinge prin proporții sau monumentalitate, însă ea a dăinuit peste secole ca un simbol al spiritului de sacrificiu al moldovenilor și ca o recunoaștere a geniului militar a marelui voievod, Ștefan cel Mare.

Ștefan cel Mare, o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar, cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu (1457-1504), a fost un bun administrator, războinic neînfricat şi protector al culturii. Este considerat apărătorul creștinătății – un adevărat „atlet al credinței creștine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată chiar în perioada războaielor lui Ștefan cel Mare cu turcii – , al Europei împotriva turcilor şi a islamului, a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri – tradiția spunând că, după fiecare victorie, înălța un lăcaș de cult.
La 20 iulie 1992, sinodul Bisericii Ortodoxe Române proclama canonizarea dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare – cu zi de prăznuire la 2 iulie -, cel care „a cârmuit Țara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoșa credinței în Dumnezeu, cu cea a postului și rugăciunii și cu multe fapte ale dragostei creștine închinate Bisericii și poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici și mănăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe. Ca un pur­tător de biruință, a luptat cu prețul vieții sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, fiind numit apărător al creștinătății. A miluit pe săraci și a răsplătit pe luptătorii oșteni, a arătat îndurare și pe cei greșiți i-a îndreptat”, după cum se arată în Tomosul de canonizare.

Pe parcursul domniei, Ștefan a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469, sau victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului asupra
regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497.

Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor, sultanul Mehmed al II-lea va conduce, personal, o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat şi construcția de biserici și mănăstiri şi fortificarea unor cetăți.
Deși tradiția îi atribuie lui Ștefan construcția unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert a 21 de biserici: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504), bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846). De asemenea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești, lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), Mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.
Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptori pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la Mănăstirea Neamț.

Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.
Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de elemente decorative specifice.

Surse: lecțiadeistorie, https://www.radioromaniacultural.ro, wikipedia