25 de ani de la Mineriade - Amintirile unui „golan anticomunist”

Şase morţi, peste 1.000 de răniţi, sute de persoane arestate, la ordin politic de autorităţile statului care au intervenit în forţă în dimineaţa şi în ziua de 13 iunie, creând terorism de stat. Acţiunile autorităţilor au fost dublate de gărzile muncitoreşti de la marile întreprinderi din capitală, iar a doua zi, pe data de 14 de grupuri paramilitare înarmate (cu bâte, lanţuri, furtune, topoare), adică, de mineri. Evenimentele din 13-15 iunie au fost cele mai brutale şi mai violente dintre toate cele şase mineriade care au avut loc în România postdecembristă. După 25 de ani, fotografia evenimentelor de atunci a rămas tot neclară, iar vinovaţii, nepedepsiţi I Parchetul General a redeschis în luna februarie dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, numai după ce CEDO a cerut acest lucru. Maramureşeanul Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 decembrie 1989, este unul dintre cei care au fost arestaţi şi bătuţi de forţele de ordine în ziua de 13 iunie 1990 şi cel care a luptat în toţi aceşti ani pentru aflarea adevărului.

Era vara lui 1990. Bucureştiul era în fierbere, şi la propriu, şi la figurat. Partidele istorice se reorganizau şi îşi scoteau adepţii în stradă, revoluţionarii doreau ca autorităţile să cerceteze crimele din decembrie ’89, minerii începuseră să înveţe drumul Bucureştiului, unde veniseră deja în ianuarie şi februarie. În data de 21 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluţie. Şi asociaţiile de revoluţionari au comemorat acest lucru. Asociaţiile nepolitice au organizat un protest în ziua de 22 aprilie, în Piaţa Unirii, de unde au pornit în marş spre Televiziune.

La încheierea manifestaţiei, în timp ce coloana de manifestanţi se deplasa pe Calea Dorobanţilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanţilor să crească. Ajunşi în Piaţa Universităţii, ei ocupă carosabilul, blocând circulaţia. Era începutul fenomenului numit „Piaţa Universităţii”. Din acea zi, manifestanţii au ocupat permanent Piaţa Universităţii, numărul lor, crescând de la o zi la alta după ce, în 24 aprilie, în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), Ion Iliescu i-a numit „golani”.

A urmat tumultul alegerilor din 20 mai şi Piaţa Universităţii a devenit „zonă liberă de neocomunism”. În zorii zilei de 13 iunie 1990, autorităţile au intervenit în forţă pentru a împrăştia „golanii” care se aflau de 52 de zile în Piaţa Universităţii. Seara, la televiziunea publică putea fi auzit comunicatul preşedintelui Ion Iliescu, care chema ajutorul forţelor „conştiente şi responsabile” împotriva grupurilor extremiste.

Maramureşeanul Doru Mărieş, unul dintre liderii Pieţei, pe atunci în vârstă de 27 de ani, povestea că: „în ziua de 24 aprilie am spart cordonul de miliţieni ce înconjura Piaţa Universităţii şi ne-am îndreptat spre troiţă. Contraamiralul Cico Dumitrescu (unul dintre adjuncţii ministrului de interne) a insistat să ne retragem între noi, având un schimb de replici dure. Jignirile lui m-au enervat, l-am prins de umăr şi l-am scuipat între ochi, iar el a părăsit piaţa, ducându-se direct în parlament la Ion Iliescu şi raportându-i tovărăşeşte ce i s-a întâmplat în piaţă. Acesta, enervat, a ieşit la tribuna parlamentului şi ne-a catalogat «golani». În 21 decembrie am fost făcuţi „huligani” de către Ceauşescu, care ne împuşcase în stradă, iar după 6 luni ne făcea „golani” Iliescu, care a creat diversiunea începând cu seara de 22 decembrie, din care au rezultat peste 1000 de morţi şi câteva mii de răniţi. Aş spune astăzi, după 25 de ani, doi criminali cu tupeu maxim, ce ne etichetau pe noi, revoluţionarii, huligani şi golani”.

Între timp, la Universitate, Teodor Mărieş, împreună cu 4-5 golani, a spart cordoanele de miliţie şi, sprijiniţi de câteva sute de oameni nemulţumiţi ce se aflau în zona Universităţii, au ocupat definitiv Piaţa, însuşindu-şi titlul de Golan, devenit titlu de onoare.

După alegerile din Duminica orbului, mulţi s-au retras din piaţă. Mărieş povesteşte că: „Îmi dădeam seama că lumea nu mai rezistă, degradarea celor în greva foamei depăşise limitele normalului şi trebuia să ne retragem”. Îi ceruse istoricei Livia Dandara să elaboreze un document în acest sens, care să fie citit în Piaţă, dar autorităţile aveau alte planuri: „Pe 11 iunie, după ce la orele 15 am participat la un dialog în Guvern, dialog al surzilor, pentru că autorităţile nu au vrut să răspundă nici la întrebarea „cine a tras în noi după 22?” şi nici la întrebarea „ce-aţi făcut cu cele 2 miliarde de dolari?”, aflate în vistieria statului roman, la 22 decembrie 1989. La această ultimă întrebare mi s-a răspuns că au nevoie de 3-4 luni de cercetări pentru un răspuns şi au avut grijă ca să mă aresteze şi să mă reţină 4 luni şi jumătate ca să nu-I mai întreb nici de morţi şi nici de bani. În momentul în care am părăsit Guvernul, Ion Iliescu i-a chemat de îndată la el pe capii miliţiei, SRI şi tovarăşii lui politici, în frunte cu Petre Roman. În urma discuţiei, Ion Iliescu îi cere lui Mihai Chiţac să elaboreze un plan de acţiune pentru evaluarea demonstranţilor din Piaţa Universităţii. Mihai Chiţac cere răgaz 24 de ore pentru elaborarea documentului, iar a doua zi, la ora 12, planul ordonat verbal de Ion Iliescu, scris de mână de Mihai Chiţac, este prezentat primului-ministru Petre Roman, care îl aprobă. Petre Roman îl roagă pe Chiţac ca acest plan să nu fie dactilografiat, deoarece, dacă va fi găsit, ar fi o probă incriminatorie. Acest plan a fost predat de Chiţac după 17 ani generalului Dan Voinea, el fiind audiat de acesta şi pus sub urmărire”.  

Mărieş a fost arestat în 13 iunie, la 4.30 dimineaţa şi eliberat în jurul orei 18, când violenţele provocate de autorităţi se încheiaseră. Îşi dăduseră foc la autobuze conform înregistrării audio: „dăm foc autobuzelor, aşa cum a fost înţelegerea cu domnul preşedinte.” (discuţie dintre Mihai Chiţac şi Diamandescu cu referire la Ion Iliescu).

Prigoana nu s-a oprit aici, a fost din nou arestat în noaptea de 18 spre 19 iunie şi menţinut în arest patru luni şi jumătate. A făcut parte din lotul Pieţei Universităţii, care a fost judecat mai bine de 2 ani şi jumătate, în final a fost achitat de Înalta Curte Supremă de Justiţie. Asociaţia 21 Decembrie a hotărât imediat după evenimente să depună plângere la parchet, deoarece o mare parte din membrii săi au fost bătuţi, reţinuţi, iar sediul vandalizat, furându-li-se tot ce aveau agonisit, cele mai multe bunuri fiind primite în dar. În 2002, Mărieş este ales preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie, postură din care în 7 decembrie 2004 depune o plângere ca evenimentele să fie cercetate la nivel naţional, cu privire la sângerosul decembrie 1989. Practic, această plângere redeschide lupta pentru adevăr, generalul Voinea oprind prescrierea ce survenea la 15 ani de la evenimente şi punând sub învinuire capii reprimării revoluţionarilor după 22 decembrie, atât militari, cât şi civili. Pe acelaşi model, în mai 2005, Teodor Mărieş semnează o plângere prin care cere reluarea cercetărilor şi în dosarul Mineriadei.  

În 2007, aceeaşi asociaţie depune plângere la CEDO împotriva Statului roman, atât în dosarul Revoluţiei, cât şi al Mineriadelor. Deciziile CEDO practice confirmă plângerile Asociaţiei 21 decembrie şi alţii contra României, depuse pe fapte imprescriptibile, adică fapte contra păcii şi omenirii. Judecătorii CEDO recomandă autorităţilor române prin deciziile pe care le dau, că nu au dreptul să invoce nici prescrierea crimelor, nici graţierea acestora şi că nu au niciun motiv care să împiedice finalizarea cercetărilor, trimiterea în judecată a vinovaţilor şi cere să se facă dreptate victimelor.

Autorităţile, însă, pronunţă şi astăzi cu jumătate de gură adevărul despre acele zile. Doru Mărieş are însă curajul să-l spună ferm şi public: „14-22 decembrie 1989 este o perioadă infracţională continuă, la ordinul lui Ceauşescu, 22 decembrie 1989-18 iunie 1990, la ordinul lui Ion Iliescu. Adevărul celor 6 luni de după Revoluţie este următorul: până în 22 decembrie ne-am luptat cu forţele lui Ceauşescu, iar după 22 decembrie, cei care au preluat puterea (FSN şi Ministerul Apărării) sunt cei care timp de 6 luni dau ordine împotriva demonstranţilor care erau clar anticomunişti. Este o perioadă infracţională continuă din 22 decembrie şi până în 18 iunie. În 13 – 14 şi 15 iunie a fost în Bucureşti terorism de stat. Asta înseamnă că instituţiile statului reprimă şi creează teroare împotriva unor mase mari de oameni”.

Din păcate numărul victimelor nu e cert nici astăzi. Mărieş spune că: „În opinia mea, în cele trei mineriade s-au consumat sute de milioane de dolari. Avem 6 victime oficial şi mii de oameni torturaţi şi terorizaţi.”

Toate demersurile întreprinse de Asociaţia 21 decembrie au avut ca scop aflarea adevărului prin stabilirea vinovaţilor şi dreptate în primul rând pentru familiile celor ucişi. Lupta asociaţiei a dus la adoptarea unei legi prin care crima în România nu se mai prescrie. Dosarul Revoluţiei în acest moment este deschis şi Statul Român obligat, prin mai multe decizii CEDO, să finalizeze cercetările, să trimită dosarele pe masa instanţelor. Dosarul Mineriadei a fost redeschis tot în baza deciziei Marii Camere CEDO, acest lucru părea imposibil în urmă cu câţiva ani. Cu o săptămână înainte de a se împlini 25 de ani de la tragicele evenimente din 13-15, o delegaţie a Asociaţiei 21 decembrie a avut o întâlnire la Parchetul general, unde i s-a promis de către Ion Vasilache, şeful parchetelor militare că, „în cel mai scurt orizont posibil”, vom avea primul vinovat pus sub urmărire în dosare.

În aceeaşi zi, Asociaţia a depus o completare la plângere motivată pe deciziile CEDO în care se solicită urgentarea cercetării, punerea sub acuzare a vinovaţilor, dar şi o expertiză financiar-contabilă din care să rezulte cât s-a cheltuit din banul public în cele trei Mineriade ale anului ’90. Teodor Mărieş consideră că aceste sume trebuie recuperate de la cei vinovaţi. Mai ales că, o mare parte din aceste sume proveneau din fondul Libertatea, un fond alimentat cu bună credinţă de aproape toţi românii în decembrie 1989 şi ianuarie 1990, bani dăruiţi cu suflet pentru familiile urmaşilor eroilor martiri, a mutilaţilor şi răniţilor din istoricul decembrie 1989.   

Din păcate, după crime şi teroare, începând cu 19 iunie 1990, a început devalizarea economiei naţionale: „pentru că după mineriada din 13 a apărut un alt efect din învrăjbirea minerilor cu intelectualii. Odată cu instalarea Guvernului Roman, începe devalizarea economiei naţionale, pentru că partidele istorice şi ţara s-au rupt de muncitori. Aşa că ei n-au mai avut sprijin, iar forţa pumnului nu mai ţinea. Minerilor le trebuiau lideri inteligenţi, unitate sindicală, ca să poată salva ce se putea, iar acest lucru nu s-a întâmplat. Au fost daţi afară în tranşe. Cu banii care s-au dat pe disponibilizări se putea retehnologiza mineritul şi să lase să existe locuri de muncă. Dar aşa s-a dus totul la fier vechi. Nu poate, ci sigur a fost premeditată închiderea mineritului şi nu doar a mineritului. Ci tot ce a însemnat industrie metalurgică, extractivă etc.”, spune Mărieş.

„Adevăratul scop al Mineriadelor a fost o revanşă pe care au crezut că şi-o iau împotriva revoluţionarilor care, în cele 6 luni, au scandat „jos comunismul!” şi „fără comunişti!”, iar pe de altă parte distrugerea a tot ce însemna democraţia aşa cum era ea. Adică, cele două partide istorice care se reînfiinţaseră în ianuarie (PNŢ şi PNL). Le-au distrus sediile, nici pixurile nu au rămas. Totul a fost făcut praf de mineri. Pe scurt, au vrut să-şi elimine concurenţa, dar în totalitate: întâi la partide apoi la societatea civilă.

Aşa a fost atacat şi sediul nostru, dar au venit şi cu trupe de comando că noi eram periculoşi, unde au distrus şi au furat tot. La fel s-a întâmplat şi cu sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Sediul Grupului pentru Dialog Social, sediile Ligii studenţilor etc. După care s-au dus la sediile de ziare de opoziţie: Baricada, România Liberă, unde au distrus sediile şi i-au bătut pe oameni. Apoi au continuat periplul la personalităţile vremii: domnului Raţiu i-au furat din casă, iar domnului Coposu i-au incendiat casa. Erau aşa-zişi mineri, dar de fapt direcţionaţi de serviciile speciale care ştiau adresele. Foarte grav este că s-au dus în cartierul Ferentari, unde au intrat în peste 900 de case de ţigani, oameni care nu aveau nicio vină la momentul respectiv, pe care i-au bătut, le-au devastat casele. Au distrus tot! Au crezut că pun botniţă la tot ce înseamnă democraţie în România.”.

„Atrocităţile pe care le-au făcut minerii nu pot fi puse în totalitate în spatele lui Cosma. Există şi alţi lideri care i-au adus, pentru că n-au venit de la o singură mină. În aceşti 25 de ani, eu nu am acuzat niciodată minerii. Ei au fost scoşi din munca grea, aduşi la Bucureşti, şi li s-a spus că Bucureştiul e în pericol, aşa că de bună credinţă au zis că vin să facă ordine. Alţii au acţionat, luându-şi salopete, dar, din păcate, şi ei au făcut, pentru că au fost puşi de alţii să acţioneze. S-au angrenat în nişte lupte inutile”.