20 martie. Nașterea lui Alexandru Ioan Cuza

La 20 martie 1820, la Bârlad, județul Vaslui, România, s-a născut Alexandru Ioan Cuza. A fost un om politic român, domnitorul Moldovei, domnitorul Țării Românești, apoi domnitorul Principatelor Unite Române, devenind astfel primul șef de stat al României.

Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche fa­milie boierească din ju­dețul Fălciu (astăzi județul Vaslui), mari proprietari de pământ cu diverse ranguri în administrațiile domnești din Moldova. Primii ani din viață îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galați, apoi la Iași, unde îi are colegi, printre alții, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În 1835, își ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societății economiștilor, de unde îşi va înainta demisia în 1840.

În 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti. După ce s-au căsătorit, tânăra familie s-a stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi. Elena nu a putut avea copii, însă ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui.
În 1848, în timpul „Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mișcarea revoluționară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul „Do­rințele partidei naționale din Moldova”, în Cernăuți. În 1851, este director al Ministerului de Interne, primind în această perioadă şi rangul de vornic. Între anii 1855-1856, ocupă din nou funcția de președinte al Judecătoriei Covurlui. La 6 iunie 1856, este numit pârcălab de Galați, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumește pe Cuza părcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn şi în Țara Românească. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate şi a înființat Statul Major General. În 1860, înființează prima universitate din țară, cea de la Iași, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Între 1863-1865, Cuza îl are alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcția de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare. În 1866, „Monstruoasa coaliție”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părți a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta pă­răsește Bucureștiul două zile mai târziu.
Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieții în exil în diverse orașe eu­ropene. La 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viață, din cauza unui anevrism în hotelul Europa din orașul german Heidelberg, cu doar câțiva ani înainte ca România să îşi câștige independența. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Perioada regimului autoritar. Reformele
Pe 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Consti­tuție, intitulat sugestiv Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot co­vârșitor.
Prin Statut, domnul își arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de inițiativă legislativă şi de a numi unii membri din Senat şi Preșe­dintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaților) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza inițiativelor domnului. Domnitorul a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să o considere o abatere a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenției.
Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărțiți în alegători direcți (plăteau o contribuție de 4 galbeni, știau carte, aveau vârsta de cel puțin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegați, for­mați din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puțin 30 de ani).

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864, au fost promulgate legile privind organizarea administrației. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un județ. Administrația județelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea adminis­trației județului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiției au luat ființă judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați şi Curtea de Casație, care era totodată şi instanța de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.
În domeniul învățământului, re­țeaua școlară a fost extinsă, au luat ființă noi instituții precum Universitatea din București, Școala Națională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instruc­țiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învățământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

La 14 august 1864, a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Potrivit acesteia, claca este desființată, iar sătenii clăcași devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ță­ranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași şi pălmași şi au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire şi în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriți 406.429 de țărani cu 1.654.964 de hectare.
Motivația principală, dar şi principala consecință, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar, veniturile la bugetul statului creșteau conside­rabil. Trep­­tat, țăranii au descoperit inconfortul de a fi con­tri­buabili la bugetul statului.
Dacă până la reformă țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Surse: lectiadeistorie.ro,
enciclopediaromaniei.ro