20 martie: Nașterea lui Alexandru Ioan Cuza.

La 20 martie 1820, la Bârlad, județul Vaslui, România, s-a născut Alexandru Ioan Cuza. A fost un om politic român, domnitorul Moldovei, domnitorul Țării Românești, apoi domnitorul Principatelor Unite Române, devenind astfel primul şef de stat al României. Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), mari proprietari de pământ cu diverse ranguri în administrațiile domnești din Moldova. Primii ani din viață îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galaţi, apoi la Iaşi, unde îi are colegi, printre alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În 1835, îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează şi devine membru al Societății economiștilor, de unde îşi va înainta demisia în 1840.

În 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti. După ce s-au căsătorit, tânăra familie s-a stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi. Elena nu a putut avea copii, însă ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui. În 1848, în timpul „Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mișcarea revoluționară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul „Dorințele partidei naționale din Moldova”, în Cernăuţi.

În 1851, este director al Ministerului de Interne, primind în această perioadă şi rangul de vornic. Între anii 1855-1856, ocupa din nou funcția de președinte al Judecătoriei Covurlui. La 6 iunie 1856, este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani, îl renumește pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn şi în Țara Românească. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate şi a înființat Statul Major General.

În 1860, înființează prima universitate din ţară, cea de la Iaşi, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Între 1863-1865, Cuza îl are alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcția de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare. În 1866, „Monstruoasa coaliţie”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părți a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăsește Bucureștiul două zile mai târziu.

Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieții în exil în diverse orașe europene. La 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viaţă, din cauza unui anevrism, în hotelul Europa din orașul german Heidelberg, cu doar câțiva ani înainte ca România să îşi câștige independența. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Recunoașterea dublei alegeri şi înfăptuirea Unirii depline

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depășire clară a Convenției. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoașterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene. Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferințe deschise la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleași cu cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privința intereselor strategice. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.

Contextul internațional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenția puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambițios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie, a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internațională, aceasta şi-a nuanțat rapid pozițiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.

Recunoașterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obține unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziții administrative. Se unifică poșta, cursul monetar, armata, se centralizează administrația telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiției, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casație, instituții prevăzute în Convenție. De asemenea, la 26 octombrie 1860, este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administrația lui Cuza a avut de înfruntat o situație economică foarte grea, iar soluția creșterii fiscalității a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianților.

Scena politică era divizată între o multitudine de grupări şi tabere de diferite orientări de la radicali, moderați sau conservatori. Contemporanii au sesizat, încă din primele luni, că domnul nu se lasă manipulat. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, dorea să apară ca salvatorul națiunii, idee indusă prin intermediul propagandei. De altfel, prima perioadă a domniei a fost marcată de o mare instabilitate guvernamentală. Însă, în această perioadă, efortul a fost canalizat în demersul pentru realizarea unificării depline, astfel că bătăliile politice s-au situat pe plan secund.

Pentru a realiza unirea deplină, Cuza a inițiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însărcinat să susțină cauza Principatelor la Constantinopol. Pentru a strânge legăturile, domnul a efectuat personal o vizită pe Bosfor în septembrie 1860. Situația pe plan internațional complicată de unificarea Italiei a amânat luarea unei decizii. În cele din urmă, la 13 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol Conferința puterilor europene. Trei luni mai târziu, Poarta emite firmanul prin care se recunoștea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanția Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza. Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres față de situația anterioară. În aceste condiții, pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii”, unde exclamă: „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată [...] alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

Pe 22 ianuarie 1862, se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, București fiind desemnat capitala întregii ţări.

Ultimii ani din viaţă

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă dorința de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi mărturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situației politice din cel moment.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florența. Aflând despre un renumit specialist, se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Surse: lecțiadeistorie, wikipedia