20 iulie. Moartea Regelui Ferdinand I al României

La data de 20 iulie 1927 s-a stins din viață, la Castelul Peleș din Sinaia, după o lungă și grea suferință, regele Ferdinand I al României.

Alteţa Sa Serenisimă Prin- cipele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a vă­zut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Prin­cipelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905), preten­dent la Tronul Spaniei, şi al In­­- fantei Antonia a Portugaliei, Prin- cipesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845-1913).
El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.
Principele Ferdinand a venit pri­ma oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Pa­latul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost pre­zenți la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moște­nitor, va fi casa lui Ferdinand și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mir­cea, copiii cuplului princiar moș­tenitor.
La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.
Ferdinand devine oficial Princi­pele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moș­tenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României.
Principele Ferdinand sosește oficial în România la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.
Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.
Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Ma­rii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.
În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoro­narea Țarului Nicolae al II-lea.
Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie / 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ire­proșabil în care servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului.
Ferdinand I a fost un distins mili­tar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.
După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial” pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul Româ­niei mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel pro­misiunea de a fi „un bun român”, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei”.
Un sacrificiu regal care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl ase­muiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sa­crificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu”). Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomu­nicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copiii în rit catolic. Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine”.
Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Re­gală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Re­gele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I”.
Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917), Mără­şeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războ­iului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să ur­măm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru”. Încă de la 26 septembrie / 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul”.
După război, Ferdinand I, supra­numit şi „Întregitorul”, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patri­oţilor români din Basarabia, re­prezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţi­onală de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100.000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 no­iembrie/1 decembrie 1918, se ho­tăra unirea Transilvaniei, Bana­- tului, Crişanei, Sătmarului şi Ma­ra­­mureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre perso­nalităţile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 1919.
La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tra­tatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Tria­non, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923). După Con­ferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de re­cu­noaşterea majorităţii statelor lumii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asis­tenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus: „Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”.
Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea ma­rilor moşii şi împroprietărirea com­batanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pă­mânt. În urma acestei reforme ra­dicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor.
În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Pune­rea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi cu men­talităţi atât de diverse a fost un pro­ces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.
Cea mai importantă operă legis­lativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Consti­tuţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul le­gislativ de dezvoltare.
În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugo­slavia (1921) şi Înţelegerea Balca­nică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin în­lăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea ata­cu­rilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Re­ga­tului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moște­nitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moște­nitorul Tronului a făcut înconjurul globului.
Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România în câteva vizite euro­pe­ne. Regele şi Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924, suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occiden­tală: Franţa în luna aprilie, Elveţia în luna mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor de la Geneva), apoi Belgia şi Marea Britanie.
Una dintre marile dureri ale Re­gelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşe­dintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fi­ul său cel mare, Carol, să res­pecte situaţia creată prin însăşi renun­ţarea lui la drepturile dinastice.
Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român.
Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cinci­sprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături. Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, cu Robin Leslie Medforth-Mills. Funeraliile na­ţi­onale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial”. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40.000 de oameni. La puţin timp după suve­ranul pe care îl slujise cu cre­- dinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României.
De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:

„Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea repre­zen­tanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar stră­lu­cită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată”.

„Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”. (Ferdinand I)


 

Fragment din cartea
„Susține cu a ta mână Coroana Română”
Sursa: https://familiaregala.ro