2 septembrie: Victoria lui Iancu de Hunedoara de pe râul Ialomița.

La 2 septembrie, anul 1442, a avut loc lupta de pe râul Ialomiţa, încheiată cu victoria lui Iancu de Hunedoara asupra turcilor aflați sub comanda beiului Rumeliei, Şehabedin Pașa. Astfel, după victoria de lângă Sibiu de la sfârşitul lunii martie a anului 1442 tot contra turcilor, Iancu de Hunedoara a pătruns cu oastea în Ţara Românească şi a sprijinit urcarea la tron a domnitorului Basarab al II-lea, fiul fostului domnitor Dan al II-lea. Aflând despre această acțiune, sultanul Murad al II-lea a trimis împotriva lui Iancu o armată numeroasă, de peste 80 de mii de ostaşi, poruncind ca Ţara Românească să fie transformată în paşalâc, iar Transilvania să fie prădată și distrusă. Pentru această acțiune, otomanii au trecut Dunărea şi s-au îndreptat înspre capitala Ţării Românești, anume spre Târgoviște. Dar, înainte de a ajunge acolo, o mare parte a armatei otomane s-a îndreptat spre Brăila și Galați, iar ostașii turci s-au răspândit după pradă. În acest timp, Iancu de Hunedoara a trecut Carpații şi i-a întâmpinat pe otomani în ziua de 2 septembrie 1442 pe râul Ialomița, într-un loc muntos şi strâmt, unde turcii nu puteau să se desfășoare așa cum ar fi dorit. Bătălia s-a încheiat cu o strălucită victorie a lui Iancu de Hunedoara, care a capturat 10 mii de prizonieri, 500 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi obiecte de preţ. Sultanul l-a mazilit pe beiul de Rumelia, dar nu a putut stopa marșul victorios al lui Iancu, care a trecut la sud de Dunăre şi a învins orice rezistență otomană până în Bulgaria și Serbia. Iar dacă până atunci Iancu de Hunedoara, în războiul său cu turcii, dusese numai lupte defensive, prin acestea el răspunzând rapid atacurilor otomane, victoria de pe râul Ialomiţa constituie un moment de cotitură în strategia de luptă a lui Iancu de Hunedoara, deoarece el nu va mai aștepta ca otomanii să-l atace, ci va trece el Dunărea și îi va ataca pe turci. Trebuie amintit că această importantă victorie a adus pentru prima oară numele lui Iancu de Hunedoara în atenția Occidentului, conducătorii țărilor europene văzând în el cel mai bun comandant pentru lupta împotriva expansiunii otomane.

Campania din Balcani

Victoria lui Iancu de pe Ialomița a provocat o reacție de admirație în toată Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari susținătoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. În Transilvania, Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroși iobagi şi strânge cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443, în Ungaria sosesc știri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică. Momentul părea favorabil deschiderii ostilităților. Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie, însoţit de armata regală, de un detașament de cavalerie polonă, câțiva cruciați şi unități de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale fac joncțiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava se întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puțin pregătiți să lupte iarna şi sunt obligați să se retragă. Cu 12.000 de călăreți şi cu oștile sale transilvane, Iancu înaintează în marş rapid către sud, încercând să-i oprească pe diferiții bei să se unească şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă Nişul, unde înfrânge şi trei detașamente turcești care abia avuseră timp să se reunească. Între timp, sultanul însuşi pleacă de la Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcția de mers către miazănoapte şi zdrobește forțele otomane răzlețe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberați de sub turci i se alătură. În zonă a mai apărut şi o armată a lui Vlad Dracul, care luase între timp tronul Țării Românești, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a întors armele împotriva turcilor.

Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească. Pe acest fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranța eliberării, iar în tabăra regelui sosesc tot mai mulți bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluții, turcii nu au nicio intenție să cedeze atât de ușor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi așteaptă venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greșit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi, caii muriseră şi alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444, are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiții destul de favorabile, dar rămase fără niciun rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda.

Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa. Fuseseră nevoiți să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziționeze armatele pentru a-şi apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa.

Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea

La 24 decembrie 1448, Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eșecul suferit, mulți nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiți. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acțiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat, la 20 noiembrie 1451, un armistițiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul).

În ianuarie 1453, Iancu şi-a dat demisia din funcția de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani, a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistițiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui, Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câștigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morții lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.

Surse> lectiadeistorie, enciclopediaromaniei