1989. Revoluţia nordului - o mică bătălie pentru putere

Revoluţia din 1989 a lăsat în urmă multe întrebări, multe necunoscute, multe incertitudini. Prima, cea mai importantă probabil, ar fi, dacă a fost sau nu o Revoluţie? Urmează cine a tras, unde sunt teroriştii, cine i-a adus pe cei care au ajuns în prima linie a evenimentelor şi multe altele la care cu siguranţă că sunt răspunsuri, dar poate nu suntem noi pregătiţi să le auzim. De la o Revoluţie naţională facem trecerea spre manifestările din Baia Mare şi Maramureş. Vă prezentăm o bucăţică din ceea ce a fost Revoluţia maramureşeană, cu menţiunea că vom reveni cu alte materiale ale unor martori oculari la evenimente.

Se ştie că în Baia Mare, în Maramureş nu au avut loc evenimente sângeroase. În nord a fost o Revoluţie de catifea, paşnică, în care românii au cerut, la unison cu ţara, plecarea comuniştilor, a nomenclaturii PCR, a securiştilor, a celor care au făcut atât de mult rău unei ţări măcinate de ambiţiile megalomane ale familiei Ceauşescu. Acesta a fost cadrul general în care s-a desfăşurat revolta românilor din nord.

După 25 de ani lucrurile se văd puţin altfel!

În primul rând, constatăm că mulţi nomenclaturişti, foşti activişti de partid, au funcţii importante sau dau lecţii de democraţie şi capitalism. Apoi, libertatea are o exprimare destul de largă. Acum putem vorbi, dar mulţi se tem încă, acum avem produse, dar nu avem bani, putem circula, dar suntem îngrădiţi de o situaţie economică complicată. Referindu-ne strict la cele întâmplate în Baia Mare, este clar că a avut loc o bătălie dură pentru putere între mai multe facţiuni, din care au făcut parte ofiţeri de armată, activişti de partid, directori de unităţi socialiste, oameni de bine (cum se numeau pe atunci) şi revoluţionari (cei de care toţi se grăbeau să scape, să îi îndepărteze de la puterea ivită într-o zi de decembrie anormal de călduros.

Fără a avea pretenţia că spunem lucruri inedite, vă prezentăm mărturiile a doi participanţi la evenimentele din Baia Mare şi nu numai, doi tineri ce au privit Revoluţia prin obiectivul aparatului fotografic şi prin ochiul unui artist plastic, sau inginer de proiectare. Ilie Tudorel este consilier local în Baia Mare şi om de afaceri, iar Felician Săteanu, fotograf, profesor şi singurul care a fotografiat mulţimea din actuala Piaţă a Revoluţiei.

Actualul consilier local, Ilie Tudorel, are o poveste interesantă, pe care ne-a relatat-o la o cafea.

„Am aflat de întâmplările de la Timişoara de la o colegă de-a noastră aflată în acele zile la un curs în municipiul de pe Bega. A venit la serviciu în data de 17 decembrie, era într-o stare de tensiune maximă. În timp ce ne povestea, plângea!

A urmat începutul evenimentelor din Bucureşti, iar noi aici urmăream cum puteam ce se întâmplă.

În data de 22 decembrie, eram acasă fiindcă lucrasem peste program şi am avut o zi liberă. La un moment dat s-a auzit un vuiet mare dinspre actuala Piaţă a Revoluţiei, stăteam lângă piaţă. M-am uitat afară. Pe stradă fugeau un ofiţer de Miliţie însoţit de doi soldaţi de la Interne şi de la trupele din Securitate. M-am mirat deoarece ei fugeau de zona de unde se auzea vuietul. Am dat drumul la tv şi am văzut ce se întâmpla în Bucureşti. M-am îmbrăcat şi am mers în piaţa din centrul nou al oraşului pentru a vedea ce este, mai ales că mama mea lucra la Centrala Minelor, la contabilitate. Am ajuns în piaţă şi am văzut număr mare de oameni care strigau: „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatorul!”.

Ca un element anecdotic, era un singur om care striga: „Jos comunismul!”, dar în limba maghiară, şi era beat. La acel moment era ocupată ceva mai mult de un sfert din Piaţă. Aceştia exercitau o mare presiune asupra clădirii Centralei Minelor. Erau şi oameni cocoţaţi pe statuia minerului. Erau şi oameni în balcon, dintre care îmi amintesc doar de Tătaru, actualul ecologist. Geamurile de la uşile de intrare erau sparte. Eram îngrijorat pentru mama, trebuia să fie la serviciu. În momentul în care mă aflam chiar sub balcon am avut surpriza să văd cum vine spre mine un tablou mare, cu ramă grea a lui Ceauşescu. Cu un reflex, am reuşit să evit tabloul ce s-a făcut praf pe stradă. Puteam fi una din victimele lui Ceauşescu, dacă ar fi să glumim! Puteam fi un erou al Revoluţiei, din greşeală, aşa cum au ajuns mulţi alţii. Am intrat şi au mers la biroul unde lucra mama mea. Acolo totul era „îngheţat în timp”. Era pustiu, dar totul era deschis, totul era la vedere, dosare, maşini de calculat, fişetele cu documente, cele cu regim special. Cele care trebuiau ţinute în fişetele ce se închideau cu sigiliu, pe plastilină, aşa cum se făcea atunci. Toţi plecaseră. Ulterior am aflat că mama mea era acasă. Umblând din birou în birou, am ajuns şi în încăperea care avea balconul de unde se vorbea. Acolo erau revoluţionarii, acolo era o persoană în vârstă, în genunchi, cu mâinile legate la spate şi ţinut sub supraveghere de către revoluţionari (credem că era vorba de fostul prim secretar al judeţului, Bărbuleţ n.red.) Aceştia intrau în cameră, mai ieşeau şi vorbeau la balcon. Aşa m-am alăturat revoluţionarilor.

De acolo s-a mers la actualul Palat Administrativ. La acea vreme era sediul Consiliului Popular Judeţean şi a activului de partid.

Ne-am strâns vreo 20 de revoluţionari. Au urmat câteva de acalmie. Oamenii din Piaţă au plecat spre casele lor şi noi am rămas în Palat o mână de oameni apăsaţi de cele întâmplate şi de zvonurile care se auzeau. Că vin securiştii de la Unitatea din Şomcuta Mare, că este otrăvită apa din Baraj, la televizor arăta că se trage în Bucureşti, se vorbea de terorişti, etc.

La un moment dat a ieşit cineva din birouri şi ne-a strâns tuturor buletinele. Le-a adus ceva mai târziu, iar pe prima pagină era o ştampilă cu Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale.

Se înserase, iar dintre cei de la parter nu am cunoscut pe nimeni, dintre cei aflaţi prin birouri. Îmi aduc aminte că erau mulţi ofiţeri de armată.

Mai pot spune că de cu seara şi până dimineaţa s-au succedat mai multe grupări la conducerea acestei structuri nou apărute. Ofiţeri de armată, civili pe care îi bănuiesc că făceau parte din vechile structuri de partid, conducători de unităţi economice. Toţi se băteau între ei pentru putere. Toţi aveau liste cu nume ale celor din jurul lor, erau cred că vreo patru, cinci grupări care au condus timp de câteva ore FSN-ul judeţean. Se dădeau lovituri de palat, iar noi, revoluţionarii stăteam pe acolo şi nu eram pe placul acestor grupări. Îi încurcam! De altfel am primit tot felul de misiuni pentru a ne îndepărta de acolo. De exemplu, am fost trimişi să vedem dacă nu este minat podul de lângă Semilună. Era întuneric, mergeam pe stradă şi chemam băimărenii să se alăture revoluţiei, să vină lângă noi. Nu a venit nimeni! Peste tot se vedeau lumini de la televizoare. Nu am găsit nimic, iar la Palat a continuat lupta pentru putere. Nu ştiu exact cine erau cei de acolo, dar au fost unul Ţânţaş, ce a ajuns mai târziu director la o sucursală de bancă, lângă Casa de Cultură.

Am şi fost trimişi acasă şi ne-au spus să venim a doua zi din nou”, ne-a spus Ilie Tudorel.

A doua zi a revenit la Palat şi a continuat acţiunile de instalare a noii structuri de conducere la nivel judeţean.

„Dimineaţa am primit o altă misiune importantă pentru reuşita Revoluţiei, cu ghilimele de rigoare. Să mergem prin încăperile Palatului Administrativ să vedem dacă nu sunt dinamitate.

În naivitatea mea, am cerut şi planurile clădirii, fiind ofiţer în rezervă, familiarizat cu aceste chestiuni. Culmea e că ele ne-au fost aduse. Am luat cameră cu cameră, începând din subsol. Acolo, în subsol, erau foarte mulţi brazi, semn că activiştii de partid se pregătiseră să petreacă Crăciunul. Am verificat chiar acel Renault, maşina care era a primului secretar. În ea am găsit un briceag, iar un revoluţionar a strigat: „uite avea cuţit!”. Au fost multe exagerări! Am găsit într-o altă încăpere, un munte de cartofi, de la cantină. L-am mutat ca să vedem dacă nu este ascuns dinamită.

Am continuat şi am asistat la chestii interesante. Am găsit şi camere ce erau încuiate. Era cu noi o doamnă căpitan de armată, Ardusădan. O femeie fermă, hotărâtă. La uşile închise a fost chemat unul Roşu, să deschidă. Era un fel de administrator. Nu a vrut, şi doamna căpitan a scos pistolul şi a spus că dacă nu deschide, îl împuşcă. Omu’ a deschis, iar înăuntru erau televizoare color. Era plin, până în tavan. Erau covoare persane, erau multe pachete pentru sărbători, cu portocale şi ciocolată. Cred că erau pregătite pentru copiii angajaţilor, a celor care conduceau judeţul.

Atunci a fost deschisă uşa de la balcon, unul secundar, mai mic, şi doamna căpitan l-a pus pe magazioner sau ce o fi fost să le arunce oamenilor pachetele şi cutiile cu portocale. Multe cutii, stive până în tavan. Sub ameninţarea pistolului, totul a fost aruncat oamenilor.

Magazionerul a acceptat cu un nod în gât să arunce, deoarece el le avea pe semnătură. Am ajuns şi în biroul lui Bărbuleţ. Am dat jos lambriuri să vedem dacă nu se ascunde acolo ceva. Era o vitrină cu cristale şi cineva a vrut să o spargă. Erau tensiuni. Până la urmă am evitat o distrugere inutilă. Au avut loc şi şedinţe ale revoluţionarilor, în sala mare. Unde vorbeau cei care doreau. Însă la o astfel de întâlnire, am avut ocazia să îl văd acolo pe un personaj ce mă chema înainte de Revoluţie, să dau explicaţii cu o publicaţie pe care am scos-o la Maranova. Unu’ Leschian ce dorea să vorbească despre binefacerile noului regim (fostul cenzor al judeţului n.red.). L-am întrebat ce caută acolo şi a trebuit să plece.

În 24 decembrie, la Casa de Cultură, a fost convocată o şedinţă în care a fost aleasă prima structură de conducere a FSN cu Pop Gheorghe la conducere. De asemenea, s-a ales un Birou Executiv, format din nouă persoane, din care am făcut parte şi eu. Eram la conducerea comisiei de tineret. Alţi aleşi, Teodor Lupuţi, Nicolae Iuga, unul Spătaru…Acest Birou a condus judeţul până la alegerile din mai 1990”, ne-a spus Ilie Tudorel.

Revoluţia unui fotograf

Întâlnindu-mă cu un prieten (pictor), aproximativ în 17-18 decembrie ‘89, am început să discutăm despre evenimentele din Timişoara. Dintr-o vorbă-n alta, mi-a spus că şi în Maramureş se pregătesc mişcări de protest împotriva lui Ceauşescu. Am înţeles că totul se pregătea în mare taină şi pentru început trebuie transportate manifeste anti Ceauşescu, tipărite la tipografia din Baia Mare, către persoane de încredere din Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus şi Borşa. Se căuta o persoană cu maşină, dispusă să rişte un astfel de transport.

Urmând să merg chiar cu o zi înainte de ziua distribuirii materialului, la tăiatul porcului în Oarţa de Sus, şi să traversez Maramureşul, m-am oferit să risc acest transport, gândindu-mă că sub carnea de porc nu o să caute nimeni materialul subversiv. Nu am aflat de la cine trebuia să primesc materialele, dar consemnul era că trebuia să fiu la tipografie la ora 15 şi urma să fiu contactat. Sosind în Baia Mare, pe la ora 11, încercam să mai cumpăr câte ceva din piaţa de alimente. Trecând pe lângă o fereastră deschisă, aud incredibilul „Ceauşescu a fugit” „Trăiască România liberă”, „Suntem liberi”! Era un televizor cu sonorul la maxim, al cărui proprietar deschisese larg fereastra, într-un gest de împărtăşire a bucuriei că scăpasem de „dictator”.

Instantaneu am realizat că trăiesc un moment istoric, am început să alerg spre „Judeţeana de partid”, strigând cât puteam „Dictatorul a fugit, suntem liberi” şi pregătindu-mi din mers nelipsitul aparat foto atârnat la gât. Ajuns în faţa clădirii „Consiliului Popular”, deja plin de oameni agitaţi care scandau lozinci anticomuniste, aruncând documente şi pungi cu cadouri de „Moş Gerilă”, am început să fotografiez încercând să surprind cât mai mult, fără a fi remarcat de eventualii „securişti” infiltraţi în mulţimea protestatară.

La un moment dat, filmul de 36 de poziţii se termină. Discret, am scăpat cutia cu filmul la baza unui arbust din faţa sediului REMIN, am acoperit-o cu pământul şi frunzişul de la baza arbustului, urmând să o recuperez mai târziu, sau, dacă aş fi păţit ceva, să fie găsită în primăvară, când se fac lucrările de amenajare a spaţiilor verzi.

După epuizarea şi a celui de al doilea film, la lăsarea serii am recuperat filmul de la rădăcina arbustului din Piaţa Revoluţiei şi m-am îndreptat grăbit spre Tipografie unde, la etaj, redacţia cotidianului „Pentru Socialism” avea un laborator foto şi unde speram să developez valoroasele filme. Dezamăgire totală. Nu am primit acces la laborator. Văzându-mă disperat, centralista (al cărui nume nu îl mai reţin), îmi spune că fiul ei are un laborator improvizat în baia apartamentului şi că, dacă mă descurc cu substanţele şi aparatele fiului, ea se oferă să mă ajute, oferindu-mi acces la laboratorul improvizat. Am reuşit să developez şi să măresc câteva poze, după care am alergat la redacţie să ilustrăm primul număr al „Graiului” născut în libertate. Noaptea a fost lungă şi stresantă, dar entuziasmul celor prezenţi (în mare parte tineri ce nu făceau parte din redacţie. A rămas doar Augustin Cozmuţa, iar lângă el se afla Nicoară Mihali) ne-a susţinut şi astfel am scos primul număr al ziarului. Dimineaţa am încărcat în maşină tipăriturile cu slogane anticeauşiste, anticomuniste şi cu „Trăiască România liberă!” etc. Am pornit spre Maramureşul Istoric cu o legitimaţie a Frontului Salvării Naţionale (neştampilată, pentru că nu sosise maşina cu ştampila de la Sighet). Am oprit în fiecare localitate împărţind ziarul şi materialele „propagandiste”, încurajând oamenii să acţioneze cum pot pentru obţinerea ordinii şi a libertăţii. Nu mică mi-a fost surprinderea când, în fruntea acelor comitete FSN constituite peste noapte, am recunoscut zeloşi propagandişti ai PCR, schimbaţi cameleonic şi oportunist în mari „revoluţionari”.

Atunci, cu tot entuziasmul momentului, mi-am dat seama că speranţa noastră într-o democraţie adevărată este o utopie, ceea ce din păcate s-a şi dovedit în timp.