175 de ani de la naștere - TIT BUD, vicarul cărturar al Maramureșului

IOAN ARDELEAN PRUNCU

„Născut dintr-un neam de vechi săteni liberi (Tit Bud n.n.) a ajuns preot în Maramureșul său. Astăzi, când este căpetenia celorlalți preoți, a celor 50 de parohii din acest comitat, impune prin statura sa de uriaș, prin forța bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa. A scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică. De la acest bărbat puternic și harnic se aș­teaptă mult pentru trezirea conș­tiinței naționale adormite aici”. A scris Nicolae Iorga în cartea sa „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, după ce a vizitat Maramureșul și l-a cunoscut pe Tit Bud.
În cartea „Folcloristica Maramu­reșului” (București, 1970), Dumitru Pop scria: „...în Maramureș, Tit Bud a desfășurat o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai de seamă cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie”.

De curând, istoricul Marius Câmpeanu afirma că Tit Bud „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile”* („Vicarul Tit Bud. Omagiu la centenarul morții sale”, în „Țara Bârsei”, 2017, Brașov).
Iată (doar) trei citate, selectate din trei personalități aparținând unor generații total diferite și care certifică indiscutabila valoare a vicarului-cărturar.     
Adăugăm și noi câteva argumente:
- În „Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconovici (Sibiu, 1898) Tit Bud – unicul reprezentant al Maramureșului - figurează și între „Autorii Enciclopediei”- academicieni și mari personalități ale culturii și științei românești - și în interiorul acesteia (vol. I, pag. 619);
- Se găsește menționat și în „Analele Academiei Române”, tom. 35, pag. 252-253, București, 1913;
- În „Bibliografia românească modernă pe anii 1831-1918”, scoasă de Academia Română în 1920, la pag. 491-492, aceluiași Tit Bud i s-a acordat un spațiu de peste două coloane, în care îi sunt evidențiate meritele cărturărești și nu numai;
- Niciun alt cărturar maramureșean nu avea înainte de Marea Unire o atât de vastă și de diversă operă tipărită în 15 cărți.

Coborând dintr-o familie nobilă, considerată întemeietoare a satului Budești, Titu a venit pe lume în seara de Crăciun a anului 1846, când pruncii colindau la fereastra casei parohiale din Sat-Șugatag, unde tatăl său, Ioan Bud, era, de câțiva ani, preot. Tainele scris-cetitului le-a deslușit înainte de vreme la școala confesională din curtea bisericii, cu dascălul Dumitru Moldovanu, adus de tatăl său din Ardeal, dar primele trei clase le-a făcut la școala catolică ungurească din Sighet, iar cea de-a patra, la școala nemțească din Vișeul de Sus și, astfel, temelia celor trei limbi necesare unui tânăr român din Imperiu, dornic de a face carieră, era așezată. În anii imediat următori, și-a însușit și limbile: latina, franceza și slavona în varianta ruteană. Primele clase gimnaziale le-a făcut la Ungvar (acum Ujhorod), iar ultimele două la Liceul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde cele mai mari probleme le-a avut cu limba română, pe care aproape că o uitase după atâția ani de străinătate. Era drama tinerilor români din imperiul bicefal, obligați să crească și să se formeze intelectual în limbi și culturi străine. Termină liceul cu bune rezultate și, cu ajutorul unei burse de studii, pe care i-a acordat-o Episcopul Catolic Iosif Perger, fratele mamei sale, urmează studiile teologice, începute la Ungvar și terminate la Gherla.
În 1869, s-a căsătorit cu Cecilia Szabo, fiica parohului din Gherța Mică, și a fost sfințit ca preot, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea, care îl îndrăgise când era Episcop de Gherla, iar Tit Bud era studentul său preferat și de mare ajutor în treburile eparhiale.
În 1870, a fost numit capelan la Ieud, avându-l ca superior pe cunoscutul preot și cărturar, Lau­rențiu Mihalyi, poet și folclorist, membru fondator al Societății de lectură „Dragoșiana” și al Reuniunii învățătorilor. De cei trei ani petrecuți la Ieud se leagă începutul fecundei sale cariere într-ale scrisului. I se naște dragostea pentru folclor și tot atunci s-au petrecut și primele contacte cu freamătul cultural-patriotic de la Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș. Aici, la Ieud, a tradus din limba franceză romanul lui Adrien Gabrielly, publicat în Suplimentul literar al revistei Familia (Pesta, 1872), a început elaborarea lucrării „Catechese pentru pruncii școlari din școalele elementare poporale”, a cărei lipsă a constatat-o chiar atunci, în activitatea sa de capelan și docinte și tot aici a cules și a publicat în Familia, „Doine și hori poporale din Maramureș”, marcând începutul activității sale de pasionat culegător de folclor.

În 1873, Mihail Pavel, Vicarul Maramureșului,  fiind numit Episcop al Gherlei, l-a luat cu el și pe tânărul capelan de la Ieud, pe care îl cunoștea și-l prețuia și care apoi, timp de șapte ani, a fost: secretar episcopal, vicenotar și asesor consistorial, contabil al oficiului, econom al fondurilor și al curții episcopale. Și, pentru a dovedi că nu în van se spunea despre el că are o uriașă putere de muncă, a găsit timp să citească, să scrie și să tipărească primele sale cărți importante: „Catechese”-le începute la Ieud, 227 pag., „Concordanția biblica reale”, tipărită în două volume, 760 pag., prima de acest gen din literatura noastră, o lucrare de mare ajutor preoților și învăță­torilor,  în care sunt grupate versetele Bibliei, în ordine alfabetică, pe temele morale cele mai importante, „Cuvântări funebrale și ier­tățiuni”, în două volume, dar și „Viața Preacuratei Vergure Maria”.

În august 1880, Mihail Pavel a fost numit Episcop de Oradea. Câteva luni mai târziu, aflând că parohia din Sat-Șugatag este vacantă, Tit Bud a cerut insistent să se întoarcă în Maramureșul obârșiei sale și, spre sfârșitul aceluiași an, era acolo, în casa parohială acoperită cu paie, în care se născuse și-și începea rodnica și roditoarea muncă în slujba Maramureșului, pe care l-a iubit din tot sufletul, și a Bisericii Greco-Catolice de aici, pe care a slujit-o cu credință până la jertfa propriei vieți.
La scurt timp după instalare, a fost numit protopop-onorar al tractului Mara și revizor diecezan, iar din 1887 până în 1917 a fost vicar general al Maramureșului, având în grijă 50 de parohii, cu tot cu cele de peste Tisa. În timpul vicariatului său, au fost ridicate 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mănăstirii Moiseiului, (unde era doar o bisericuță de lemn) și au fost construite sau reconstruite 22 de școli confesionale.
În toți acești ani, Tit Bud a avut și alte atribuțiuni și funcții de răspundere, nici una plătită. Așa, în 1887, ca vicar, a preluat și conducerea „Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș”, i-a refăcut Statutele și, timp de trei decenii, a fost prezent la Adunările generale ale acesteia, pe care le organiza de fiecare dată la altă școală, cu o lecție deschisă urmată de discuții, cu referate pe teme de interes profesional și încheiate cu înmânarea unor premii în bani pentru dascălul cu cele mai bune rezultate în organizarea unor pepiniere școlare de pomi fructiferi, dar și pentru cel care a altoit cei mai mulți pomi în livezile sătenilor, a organizat cel mai bun cor școlar sau sătesc ori a procurat cele mai multe cărți de citit pentru poporeni. Și, de cele mai multe ori, aceste premii erau din banii vicarului. Dar bunul vicar nu uita și să le atragă atenția asupra importantei misiuni pe care o au în comunitate: „Docenții sunt luminătorii poporului și ca atare au datorința sfântă a promova cultura și bunăstarea poporului atât în școală, cât și în afara ei”.
Se străduia mereu să aducă manuale școlare și publicații ro­mâ­nești, a inițiat la nivelul vi­ca­riatului un depozit de manuale și o bibliotecă și nu contenea să-i îndemne pe dascăli: „Nu veți putea face mai mare serviciu poporului decât îndemnarea lui la cetit și la scris, căci trebuie să facem toate cele posibile pentru înaintarea învăță­mântului și deșteptarea poporului, știind prea bine cum că a cui este școala, a aceluia este și poporul”.
Dar atrăgea atenția și preotului, care era și directorul școlii din parohia sa: „Să urmărești ca docintele să-și facă datoria, dar să fie și remunerat la timp, să tratezi cu el ca un părinte bun, care știe a prețui osteneala cea mare și serviciul cel greu care îl face acesta. Să te folosești de toate mijloacele iertate pentru ca școala să fie frecventată de toți elevii obligați a frecventa, să te îngrijești de starea sanitară a elevilor, să vină spălați, pieptănați și curați”. Grija permanentă și dragostea părintească pe care vicarul Tit Bud a purtat-o școlii și slujitorilor ei a rămas ca cea mai luminoasă față a activității sale dinafara altarului slujirii lui Dumnezeu, căci Biserica și Școala au fost altarele la care a slujit cu credință totală întreaga sa viață.

Îndată ce s-a instalat la Sat-Șu­gatag, s-a înregimentat și în rândurile membrilor Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. În 1882, când Societatea pentru teatru românesc și-a ținut Adunarea generală la Sighet, tânărul preot era în comitetul de organizare al importantei manifestări patriotice. În 1885, a fost ales notar al Asociațiunii, iar din 1887, fiind numit vicar, a devenit vicepreședinte. După moartea lui Petru Mihalyi (1914) până la moartea sa (1917) a fost preșe­dintele acesteia. Aici, timp de aproape patru decenii, a depus Tit Bud cea mai rodnică activitate obștească, obținând o serie de rezultate de mare importanță.
Cel mai grăitor exemplu este Convictul (internatul) „Sfântul Vasile cel Mare”, al cărui conducător nemijlocit a fost vreme de trei decenii și de găzduirea căruia s-au bucurat sute de prunci din satele Mara­mureșului, care învățau în școlile ungurești din Sighet. Aici își petreceau tot restul timpului, își pregăteau lecțiile, supravegheați și ajutați de pedagogi români, și participau la diverse activități, menite să creeze atmosfera necesară dezvoltării în substanța limbii și culturii românești. Lui îi datorăm și redactarea broșurii „Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăș. 1860-1905”, apărută în 1906, fără de care informațiile despre activitatea acesteia ar fi astăzi extrem de puține și de imprecise. Dar deosebit de importante, în primul rând pentru Maramureș, sunt lucrările sale de istorie bisericească: 1.„Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș” (Gherla, 1891), 2.„Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului” (Gherla, 1905), 3.„Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mânăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911), dar și 4. „Istoria comunei Sat-Șugatag”, un manuscris considerat pierdut, descoperit recent. Prin aceste lucrări, Tit Bud a realizat, pentru prima dată la noi, o adevărată cercetare monografică a tuturor așezămintelor religioase din vechiul Maramureș și a slujitorilor acestora „de la vlădică până la opincă”, adică de la episcopi, până la cei mai umili slujitori ai acestora, aducând-o până în zilele sale. Din păcate, lucrările respective se mai găsesc doar la fondul de carte veche al marilor biblioteci și la câțiva colecționari privați.

Ajuns, în 1887, Vicar al Mara­mureșului, Tit Bud a reușit să obțină un loc pentru biserică, în 1890 a fost pusă piatra de temelie, iar în 1892 clădirea noii biserici era sfințită la hramul „Adormirii Preacuratei Fecioare Maria”. La scurt timp, lângă ea au fost ridicate alte clădiri necesare vicariatului și protopopiatului, iar în anul 1900, în curtea bisericii au fost date în folosință clădirea primei școli primare românești și locuința învăță­torului. Și astfel: „Cuprinzând (ocupând n.n.) parohia Sighetului, dorința mea cea mai fierbinte a fost a înființa o școală română”
s-a împlinit.

În ziua de 18 august, 1917 a fost chemat la biserică. Primise, începând din primăvară, câteva ordine scrise să predea clopotele bisericii, dar a tot amânat executarea. De data aceasta, au venit reprezen­tanții armatei și ai autorităților locale cu un nou ordin în mână. Războiul încă nu se terminase și armata imperială avea nevoie de tunuri. A deschis biserica și, trecut pe partea cealaltă a străzii, asista indignat și neputincios cum bisericii pe care o ridicase cu atâta trudă îi era smulsă  limba cea frumos cântătoare... Clopotul cel mare, desprins de la locul său, a fost aruncat din turn și, ajuns pe caldarâmul pavat din fața bisericii, s-a făcut bucăți. Un vaiet prelung și tânguitor s-a auzit până departe. În clipa aceea s-a prăvălit și bătrânul vicar, ca un stejar singuratic lovit de trăsnet. Avea 71 de ani și era „un munte de om!”. A doua zi, a trecut la Domnul. Așa cum a dorit, slujba religioasă a fost oficiată doar de capelanul său, deși înalte fețe bisericești și protopopii vicariatului au fost de față cu zecile, iar la cap i-a fost așezată o cruce masivă de stejar, ce dăinuie până în ziua  de azi, ca un martor tăcut al trecerii sale prin această lume, dar și ca un semn care ne obligă la neuitare.
                                                              
După desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948, 1 decembrie), nu s-a mai scris nimic despre Tit Bud. Numele său trebuia uitat odată cu biserica pe care a slujit-o. Întâiul care l-a reamintit, într-un articol publicat în 1968, în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare, a fost învățătorul ziarist Ioan Berinde. Au urmat: Dumitru Pop, de la Cluj, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea și Iordan Datcu de la București, amintindu-l cu toții doar ca folclorist. Toate scrierile sale și toată activitatea sa ca ierarh greco-catolic trebuiau ținute sub obroc.
Împlinindu-se de curând 175 de ani de la nașterea sa, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a realizat un volum omagial - în care a cuprins scrierile sale istorice care mai pot fi găsite doar în fondurile de carte veche ale câtorva mari biblioteci și la câțiva colecționari - și și-a propus ca, pentru anul 2022, 15 august, când se împlinesc 105 ani de la moartea sa, să-i ridice în fața noii Biserici Greco-Catolice din Sighet un monument care să-i eternizeze memoria.