169 de ani de la nașterea lui Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, azi Caragiale, de lângă Ploiești. Frații tatălui său Luca, Costache și Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuți pentru activitatea lor plină de însuflețire, în vederea creării unui teatru românesc și al unui repertoriu național. În familia lui Caragiale, exista o temeinică tradiție a dragostei și preocupării pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat școala primară la Ploiești. După absolvirea școlii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decât patru clase gimnaziale.

Debutul literar Caragiale și l-a făcut la vârsta de 21 de ani (1873), începând să colaboreze la revista umoristică „Claponul” și „Calendarul claponului”. La „Ghimpele” și „Claponul”, I. L. Caragiale s-a pregătit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg și de prozator, de scriitor satiric.
În acești ani, l-a cunoscut pe M. Eminescu. L-a prețuit din prima clipă pe tânărul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovați de nefericirea lui („Ironie”, „Două note”). Caragiale a fost coleg de redacție cu Eminescu, la ziarul conservator „Timpul”, unde mai lucra și Ioan Slavici.
Dând o izbutită traducere în versuri a unei piese franceze „Roma învinsă de Parodi”, Caragiale pătrunde în cercul literar al „Junimii”.
Anii 1878-1890 reprezintă epoca marilor creații dramatice ale lui I. L. Caragiale. Începând din 1877, el publică cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului românesc. Deosebit de interesante sunt articolele tipărite în ziarul „România literară”, „Cerce­tare critică asupra teatrului românesc”(1878). Critica lui Caragiale se îndreaptă împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. El critica actorii ce nu-și luau în serios rolurile, directorii de scenă care montau piesele fără să respecte adevărul istoric.
În noiembrie 1878, Caragiale citește la „Junimea” prima sa operă de referință, comedia „O noapte furtunoasă”. Piesa a fost jucată în ianuarie 1879. Ea a avut un mare succes.
La 13 noiembrie 1884, se repre­zintă, pe scena Teatrului Național, comedia „O scrisoare pierdută”, culme a creației dramatice a lui I. L. Caragiale și a dramaturgiei noastre naționale. După această capodoperă a teatrului românesc, I. L. Caragiale scrie încă o comedie din viața micii burghezimi, „D-ale carnavalului” (1885) și drama „Năpasta” (1890). În 1881, părăsește gazeta „Timpul”.
În 1885, este profesor la Liceul Particular „Sfântul Gheorghe”. În 1888, ajunge, pentru o scurtă vre­me, director al Teatrului Național din București.
În 1892, publică un volumaș de proză cuprinzând nuvelele „Păcat” și „O făclie de Paște”. Aceste două scrieri dovedesc marele său talent de prozator.
În iunie 1912, moare subit, în urma unui atac de inimă. Corpul său a fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Opere

Creatorul unei opere complexe și originale, de o mare diversitate, începând de la proză și versuri, de la elegie la fabulă, de la sonet la anec­dotă, foileton, pamflet și schițe, I. L. Caragiale mâ­nuiește arta dramatică ca nimeni altul. Talentul său, ma­terializat în piesele de teatru: „O noapte furtunoasă” (1879), „Conu Leonida fata cu reacțiunea” (1880), „D’ale carnavalului” (1885), „O scrisoare pierdută” (1884), „Năpasta” (1890), rămâne pentru posteritate un document reprezentativ al epocii sale, și nu numai, constituind o radiografie perfectă a so­cietății românești, realizată cu mijloace inegalabile până astăzi, scrisul, ironia, satira, limbajul suburban al unei societăți decăzute.
Teatrul său este un amestec perfect între tragic și comic, realism și fantastic. Caragiale îmbină clasicul cu realismul, creând un limbaj dramaturgic unic în literatura noastră. Manifestându-se strălucit în comedie ca și în dramă, Caragiale lasă posterității o operă de mare valoare artistică.
Aspectele tragice ale experienței umane sunt prezente în nuvelele: „O făclie de Paște” (1889), „Păcat boieresc” (1892), „În vreme de război” (1898) etc. Ca traducător, Caragiale s-a distins cu traduceri din Al. Parodi – „Roma învinsă”, Paul Deroulede –„Hatmanul”, E. Scribe – „Cârdășia”, sau din
Cervantes, Mark Twain și E. A. Poe.
I. L. Caragiale a creat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii române, dar și universale, o operă în care se dis­ting cu ușurință trei universuri diferite: comic, tragic și fantastic.
Tragismul și fantasticul își pun pecetea asupra creației sale nuvelistice – „O făclie de Paște”, „Păcat”, „La hanul lui Mînjoală”, „Calul dracului”, „În vreme de război”, „Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, în timp ce nota comică se face simțită în schițe „D-l Goe”, „Vizită”, „Telegrame”, „Bubico”, comedii de moravuri și caracter – „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea”, farsa –„D’ale carnavalului”.
Autorul „Scrisorii pierdute” este și creatorul schiței în literatura română și, totodată, maestrul ei nedepășit. Deși acest gen literar a mai fost cultivat și de alți scriitori, lui I. L. Caragiale îi revine meritul de a fi atins perfecțiunea artistică într-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugrăvesc, într-o manieră realistă, o lume pitorească.
În opera sa, I. L. Caragiale și-a selectat eroii din numeroase medii: din familie și din școală, din presă, din justiție, din lumea mondenă sau din viața politică.
Scriitor citadin, el pune să defileze în fața noastră burghezi modești și funcționari inferiori, dar și oameni bogați, sus-puși. Sunt evocate saloanele mondene, berăriile, agita­ția străzii, școala; sunt portretizați moftangiii: avocați, profesori, preoți, învățători semiculți, toți alcătuind o lume extrem de pito­rească a capitalei și a provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În critica pe care i-a făcut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma ironiei. El a scris undeva că „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”.
Scriitorul, care afirma: „Eu nu scriu decât despre viața noastră și pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici nu mă interesează”, asemeni lui T. Maiorescu și M. Emines­cu, se declară împotriva beției de cuvinte, a incapacității de a gândi, precum și a parvenitismului.

Referințe critice

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice”.
T. Maiorescu

„Destinul lui Caragiale ilustrează exemplar cazul scriitorului aflat într-o neîncetată hărțuială cu contemporanii. Dacă nu a reușit să-i învingă, a știut cel puțin să-i contrarieze. Apariția lui în literatura română a iscat o sumedenie de nedumeriri, de iritări și de adversități, parte dintre ele nestinse complet nici astăzi”.
Liviu Papadima

„Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăți. Ceea ce îl particu­la­rizează este virulența excepțională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea, așa cum ne e înfățișată de acest autor, pare a nu merita să existe. Personajele sale sunt niște exemplare umane în așa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o spe­ranță. (...) Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee, (de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar mai sluji inte­ligența? - se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conștiința uimitor de liniștită sunt cele mai josnice din literatura universală”.
Eugene Ionesco – „Portretul lui Caragiale 1852 - 1912”, Note și contranote.
 

Surse:
www.muzee-dambovitene.ro,
enciclopediaromaniei.ro,
wikipedia