155 de ani de la nașterea lui George Coșbuc

George Coşbuc, poet şi traducător, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou, în judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie numeroasă, fiind al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi al Mariei,
fiică de preot.
A crescut cu poveştile spuse de mama sa şi de alţi oameni de la ţară şi a învăţat să citească încă de la vârsta de cinci ani. În aceste locuri, s-a îndrăgostit nu numai de literatură, ci şi de folclorul românesc şi şi-a găsit inspiraţia pentru cele mai cunoscute poezii ale sale: „Nunta Zamfirei”, „Mama”, „Numai una”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „El Zorab”, „Duşmancele”, „Noi vrem pământ!”, „Iarna pe uliţă” sau „La oglindă”.
Educaţia timpurie a primit-o la şcolile din Hordou, Telciu şi Năsăud (1874-1876). A urmat liceul la Năsăud (1876-1884), unde s-a familiarizat cu literaturile clasice, precum şi cu limba germană. A început să se manifeste ca poet şi traducător în cadrul Societăţii de lectură „Virtus Romana Rediviva”, al cărei membru extraordinar şi preşe­dinte a devenit, conform dicţio­narului „Membrii Academiei Române” (2003) şi „Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Fun­daţiei Culturale Române, Bucu­reşti, 1995).
Între anii 1882-1883, a publicat poezii şi traduceri în revista liceului, „Muza someşeană”. În 1884, s-a înscris la Facultatea de Filo­sofie şi Literatură a Universităţii din Cluj, unde a frecventat cursu­rile de teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci. În acelaşi an, a devenit membru în comitetul Socie­tăţii „Iulia” a studenţilor români.
La îndemnul scriitorului Ioan Slavici, a început colaborarea la revista „Tribuna” din Sibiu, al cărei redactor a devenit în 1887. Aici a avut loc şi adevăratul său debut, cu poezia „Filosofii şi plugarii”. În paginile acestei reviste a publicat, între anii 1888-1889, „Nunta Zamfirei”, „Rada”, „Mâ­nioasă”, „Fata morarului”, „Cră­iasa zânelor”, „Numai una”.

În 1889, s-a stabilit la Bucureşti. A fost funcţionar la Ministerul Cultelor (1890-1893), şef al Bi­roului administrativ şi de cores­pondenţă al Casei Şcoalelor (1902), dedicându-se muncii de ridicare culturală a satului. Astfel, a făcut călătorii în scopul îndru­mării învăţătorilor, a selecţionat cărţi pentru bibliotecile rurale, iar după numirea sa, în 1907, ca şef al Biroului de activităţi extra­şcolare, a îndrumat şi organizat conferinţe săteşti.
George Coşbuc a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică. A editat, împreună cu Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, revista „Vatra” (1894), în paginile căreia a publicat „Doina”, „Noi vrem pământ”, „In opressores”, „Dragoste învrăj­bită”, „Paşa Hassan”, „Scara”, „Iarna pe uliţă”, „Lupta vieţii” ş.a. De asemenea, a editat „Semă­nă­torul” (1901), împreună cu Al. Vla­huţă, şi „Viaţa literară” (1906).
A colaborat la numeroase pu­blicaţii ale vremii, între care: „Albina”, „Convorbiri literare”, „Epo­ca literară”, „Flacăra”, „Foa­ia ilustrată”, „Povestea vorbei”, „Românul”, „Vieaţa”.

A publicat şi studii referitoare la însemnătatea estetică şi poetică a creaţiei populare: „Elementele literaturii poporale” (1900), „Legendele mănăstirilor noastre” (1902), „Ghicitorile poporale” (1903), „Naşterea proverbilor” (1903), „Baladele poporale” (1903). Toto­dată, a tradus câteva capodopere ale literaturii universale: „Odiseea” de Homer, „Enei­da” de Vergiliu, „Di­vina Co­me­die” de Dante, precum şi „Sakun­tala” de Kalidasa.

Versurile şi proza scrise de-a lungul vremii au fost reunite în vo­lumele „Balade şi idile” (1893), „Fire de tort” (1896), „Povestea unei coroane de oţel” (1899), „Ziarul unui pierde-vară” (1902), „Dintr-ale neamului românesc” (1903), „Cântece de vitejie” (1904). Unele dintre acestea sunt presărate cu subiecte din istoria naţională sau cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine, dar toate îşi au punctul de plecare în poezia germană.

George Coşbuc a fost ales membru corespondent (1 aprilie 1900), apoi membru titular (la 20 mai 1916) al Academiei Române.
A murit la Bucureşti, la 9 mai 1918, la vârsta de 51 de ani.

Volume publicate

-    Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
-    Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
-    Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
-    Draga mamei, Sibiu, 1886;
-    Fulger, Sibiu, 1887;
-    Balade și idile, București, 1893;
-    Fire de tort, București, 1896;
-    Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
-    Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
-    Din țara Basarabilor, București, 1901;
-    Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
-    Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
-    Cântece de vitejie, București, 1904;
-    Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
-    Balade, București, 1913;
-    Drumul iubirii, București, 1916;
-    Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
-    Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
-    Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
-    Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
-    Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
-    Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
-    Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
-    Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
-    Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
-    Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

În ziarul Lumina din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele:

„Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.

„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut”.

Surse:
www.georgecosbuc.eu;
  www.ro.wikipedia.org;
www.radioromaniacultural.ro
www.istoria.md