151 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga a fost istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate științifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care a creat școală şi a dat direcție culturii naționale, s-a implicat activ în viața social-politică a țării sale. S-a ambiționat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaștere națională.
Personalitate marcantă a culturii noastre naționale, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât la superlativ dac[ ne referim la grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală. El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forțele unui popor. Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârșit nedrept şi tragic, ciuruit de gloan­țe, la margine de drum, într-o societate care nu a înțeles să apre­cieze şi să respecte valorile sale.

Nicolae Iorga s-a născut în 5 iunie 1871, în Botoșani. Tânărul Nicolae era de o precocitate ieșită din comun, aptitudinile sale de savant revelându-se încă de mic copil. La vârsta fragedă de șase ani, urmând școala lui Marghian Folescu, citea în original literatură franceză. Este absolvent al cursului secundar de la Liceul din Botoșani şi Liceul Național din Iași, apoi în numai un an termină studiile şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Univer­sității din Iași (1889), cu diploma magna cum laude. Studiile superioare şi le desăvârșește în străinătate, la Înalta Școală de Științe Politice din Paris (1892), apoi la Berlin şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în filosofie (1893).

La vârsta de numai 23 de ani, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor, apoi, din 1895, este titular la catedra de Istorie a Facultății de Litere şi Filosofie a Universității din Iași. De numele său se leagă fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală. Pe 1 noiembrie 1928, este ales decan al Facultății de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universității București. Din 1919, devine președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, iar din 1924 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte.

Datorită activității sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii româ­nești, Iorga este ales membru titular al Academiei Române pe 26 mai 1910, iar în perioada 1924 - 1927, este președinte al Secțiunii de Istorie a Academiei.
A conferențiat în marile univer­sități ale lumii şi a fost ales membru a zeci de academii şi instituții specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.). Totodată, a înființat instituții românești în străinătate, precum Școala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneția şi altele. Nicolae Iorga a fost un creator de publicații știin­țifice şi culturale.

Cea mai importantă este revista Sămănătorul, apărută la București între 2 decembrie 1901 şi 27 iunie 1910. Aceasta a jucat un rol important în viața literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele - „Semănătorismul”. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, sus­ținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile națio­nale, tradiționale şi folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii etc. „Semănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală etc. Printre cola­boratorii săi s-au numărat George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Ștefan Octavian Iosif şi multe alte perso­nalități din literatura română a epocii.
În epocă, s-a numărat printre marii gazetari ai vremii, iar la 10 mai 1906 a fondat cotidianul „Neamul Românesc”, care a devenit oficios al formațiunii sale politice. Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de știință, a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România şi la dezvoltarea organizației „Cercetaşii României”.

Opera sa istorică vastă cuprinde numeroase domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comer­țului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 - 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană -
„Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 - 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 - 1939). Totodată, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” şi altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”).

Naționalist moderat şi apărător al tradiționalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Națio­nalist-Democrat. După Marea Unire, Iorga a avut o contribuție importantă la formarea Blocului Parlamentar pe 25 noiembrie 1919. Acesta a fost o coaliție politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susținerea noului guvern. Deoarece în alegerile parlamentare din 2 - 8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), niciun partid politic nu obținuse o majoritate par­la­mentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga, „se simțeau observate şi pândite din umbră de liberalii furioși de rezultatul neprevăzut al alegerilor”, formula unui guvern de coaliție s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit func­ția de președinte al Adunării De­pu­taților, însă lipsa de unitate politică a formațiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, președintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acționat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.
În acea perioadă, PND era măcinat de gravele contradicții dintre Iorga şi A. C. Cuza. Acesta din urmă avea serioase tendințe antisemite, astfel că, pe 7 aprilie 1920, PND
s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-și denumirea mai târziu de Liga Apărării Naţional - Creştine (4  martie 1923). Din dorința de a contribui la construirea unui bloc antiliberal, în mai 1924 PND-ul condus de Nicolae Iorga a fuzionat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naționalist al Poporului.
Decepționat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma țării, animat de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla ușor. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproșabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experiențe depunându-şi mandatul, iar din septembrie formațiunea sa politică şi-a reluat denumirea inițială de Partidul Naţionalist-Democrat.
După această tristă experiență, Iorga a acționat pentru educația morală, politică şi culturală a poporului român. A desfășurat o energică luptă împotriva violenței de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, „Neamul Românesc” fiind o adevărată tribună antifascistă a României. În acest context, Iorga a sprijinit regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituția din 27 februarie 1938. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 - 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar pe 16 decembrie s-a format Frontul Renașterii Națio­nale sub conducerea supremă a regelui. Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine insti­tuția monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul ro­mân a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost președinte al Camerei superioare (9 iunie - 13 iunie 1939) .
A fost asasinat, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, și ucis lângă Strejnicu de un grup de legionari, care îl considerau responsabil moralmente de uciderea căpitanului lor, Corneliu Zelea Codreanu. Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de uni­versități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri
Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.

Surse: enciclopediaromaniei,
wikipedia.ro