15 iunie 1889. 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Misterul neelucidat al dispariției premature

În data de 15 iunie 1889 a înce­tat din viață, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei ro­mânești, poe­tul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este consi­derat cel mai important reprezentant al literaturii din România.
Decesul s-a produs în Casa de sănă­ta­te a medicului Șuțu din București, Eminescu fiind înmormântat apoi la Cimitirul Bellu. După 126 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta s-a stins din viață rămân în continuare un subiect controversat.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea „în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medi­cii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: „Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susți­neau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Tot medi­cul Tomescu nota după autopsie: „Eminescu n-a fost sifilitic… Ade­vărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.

S-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind cel de-al treilea copil, din cei 11, ai cămi­narului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părin­tească. Aceste momente unice le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”. A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la Tribunal și la Primărie și apoi pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 este anul pri­melor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apa­re și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Emino­vici. La 25 februarie/ 9 martie ace­lași an, debutează în revista „Fa­mi­lia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poe­zii. A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se îm­prie­tenească, la Viena, cu Ioan Sla­vici. A publicat în „Convorbiri Li­­te­rare” și a devenit bun prieten
cu Ion Creangă, pe care l-a introdus
la Junimea. În anii tinereții s-a în-dră­gostit de Veronica Micle, poetă
cu­nos­cută oamenilor tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883 scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. La 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român a murit.

Cine a dorit să scape de Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic și intransigent, neiertător cu cei corupți și lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naționalist.
Eminescu s-a arătat foarte vehement și intransigent în ceea ce privește înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopu­rilor Imperiului Austro-Ungar (prin­tre care renunțarea la Ardeal), dar și chestiunea spinoasă a invaziei evreiești în Moldova, care a sărăcit dramatic în doar câțiva ani întreaga populație, în mare parte rurală. Iată de ce Eminescu devenise o pro­ble­mă internațională. În momentul în care va începe să atace și conduce­rea Partidului Conservator și inclusiv pe Maiorescu, aceștia vor î­n­­țe­­­lege că este timpul să facă ceva pentru a-i astupa gura. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: „TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un fo­los..., unul din oamenii cei mai urâți din România... Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
Eminescu și-a urmat acest crez până în ultima zi a vieții sale, pentru că în momentul în care nu a mai putut să le înfrângă, a pierit. Celebrele vorbe: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenți aflați la condu­cerea Partidului Conservator. 
Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baro­nul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari. Odată cu acest privi­legiu a primit și dreptul de a achi­ziționa care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Această afa­cere a însemnat creșterea consi­de­rabilă a averii baronului și ruinarea țăra­nilor români din zonă, care își câști­gau existența din transportul măr­fu­rilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecă­torești au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii și a influenței de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: „Nu este caz a se pune în mișcare acțiunea pu­blică în contra cuiva”. 
În 1882, Eminescu ia parte la înfiin­țarea unei societăți secrete, „Socie­tatea Carpații”, care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțin­du-se ame­nințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opinie, la comanda Imperiului Austro-Un­gar sunt înserate în ca­drul grupului iscoade, pe lângă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și dis­cuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui de țară. Iată ce con­ținea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: „S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie con­tinuată. S-a recomandat mem­brilor cea mai mare prudență. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca stu­denții transilvăneni de naționalitate româ­nă, care frecventează institu­țiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari”.
 
Misterioasa boală a lui Eminescu

Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? „Dl Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menți­onarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetu­lui, cât și faptul că imediat după pri­ma internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În ma­re parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercita, Eminescu nu putea dispă­rea brusc.
Încă de la prima internare, protocolul de examinare și de internare a fost încălcat întru totul, însă nu cu intenția de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiți medici erau fanteziste și nu se bazau pe observarea simptome­lor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât și Veronica Micle au fost ținuți departe de Eminescu și neinformați asupra stării acestuia.
După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), și având în vedere că la vremea respectivă nu există un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament șoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunos­cută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanțe, chiar și în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depășeau cu mult limita per­misă. De la prima „îm­bol­năvire” până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un du-te-vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reușit să pu­blice un alt articol de­nunțător în-tr-o ga­ze­tă, sub protec­ția anonimatului, avea să fie depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat.
La reanalizarea re­centă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliș, specialist în medicină legală, și a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitatea supri­mării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cer­cetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demență paralitică”.
 

„TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un fo­los..., unul din oamenii cei mai urâți din România... Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
(Mihai Eminescu)
 

Sursa: Arhiva Paul Antoniu, prin amabilitatea Revistei NORD LITERAR
 

(Va urma)