15 iunie: 133 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti - m. 15 iunie 1889, Bucureşti), de profesie jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948, este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul.

Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condițiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoș­tințelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la exis­tența națională a poporului român, susținând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendența unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creației sale şi care avea poten­țialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Asupra bolii şi morții sale, circumstanțele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol național, a fost intens folosită în scopul propagandei naționaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârșit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice - înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naționalistă - au fost marginalizate pentru conținutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”. În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediții facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaștere şi studiere a operei lui Eminescu.

Ultimii ani şi sfârşitul
În vara anului 1883, Mihai Eminescu se îmbolnăvește foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anul 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, perioadă în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie, este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susținută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaților a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie, este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Şuţu, unde era internat şi poetul, în jurul orei 3 acesta moare. Este înmormântat în 17 iunie, la cimintirul Bellu din Bu­curești.

Opera
Activitatea literară o începe în anul 1866, când la 12 ianuarie moare dascălul său Aron Pumnul, în aceeași zi a scris prima sa poezie La moartea lui Aron Pumnul pe care o „publică” în broșura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Cu adevărat îşi face debutul pe 25 februarie când publică în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia De-aş avea, urmând ca, în același an, să mai publice aici alte cinci poezii. Iosif Vulcan îi va schimba numele în Mihai Eminescu, nume folosit de acum încolo de toată lumea. Din 1870, începe să publice în „Convorbiri Literare”.

Pe 15 august 1871, Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei mărețe serbări şi a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iași este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor școlar pentru județele Vaslui şi Iaşi, funcție pe care o înde­plinește cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulțime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrietenește cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la „Junimeaˮ. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la București unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicația conservatoare „Timpul” (1877 - 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. Aici desfășoară o activitate publicistică excepțională, care-i ruinează, însă, sănătatea.

Opera sa este diversă: idila, eglo­ga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”.
Alături de poeziile sale excepțio­nale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”.

„Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală” (Garabet Ibrăi­leanu).

Prin grija lui Titu Maiorescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro