13 iulie. Promulgarea primei Constituții a României

La 13 iulie 1866, a fost promulgată prima Constituție a României, alcătuită după model belgian și rămasă în vigoare, cu unele revizuiri, până în anul 1923. Această Constituție a fost adoptată în timpul regelui Carol I, fiind cea mai longevivă dintre constituțiile României și considerată una dintre cele mai democratice din Europa acelui timp.

Constituția din 1866 a consacrat din punct de vedere juridic caracterul indivizibil al sta­tului român, care din acel moment a primit numele oficial de România. De asemenea, este de remarcat faptul că, la data promulgării acestei constituții, țara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar, cu toate acestea, prin adoptarea și promulgarea acestei legi fundamentale, România devenea primul stat constituțional din Europa de sud-est. Această Constituție, adoptată la 13 iulie 1866, prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, precum și un nou sistem electoral, bazat pe votul cenzitar. Această Constituție a fost legea care a permis transformarea României în monarhie constituțională, ereditară pe linie coborâtoare directă din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură și cu excluziunea perpetuă a femeilor de la condu­cerea statului. Această Constituție a fost prima elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, ce făcea abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a marilor puteri europene. De asemenea, promulgarea Constituției oferea cadrul adecvat pentru evoluția statului român pe baze moderne, ea fiind primul act prin care România a oferit libertăți și drepturi egale cetățenilor săi.

Dreptul de a alege și de a fi ales
Conform Constituției din 1866, deputații sunt aleși în mod indirect. Astfel, corpul electoral din fiecare județ este împărțit în patru colegii: din primul colegiu fac parte cei care au venituri mai mari de 300 de galbeni, din al doilea colegiu fac parte cei care au venituri cuprinse între 100 și 300 de galbeni,  din al treilea colegiu (al orașelor) fac parte comercianții și industriașii care plătesc un impozit de 80 de lei, dar și reprezentanții profesiunilor liberale, ofițerii în retragere, profesorii și pensionarii statului (toți aceștia sunt scutiți de cens), din al patrulea colegiu făceau parte cei care plăteau un impozit (indiferent cât de mic) către stat și care nu intra în niciuna dintre categoriile anterioare.
Primele trei colegii aleg direct: primele două câte un deputat fiecare, iar cel de-al treilea – București șase, Iași patru, Craiova, Galați, Ploiești, Focșani, Bârlad, Botoșani câte trei, Pitești, Bacău, Roman, Turnu Severin câte doi, iar celelalte câte unul. Se pre­cizează, de asemenea, faptul că toate orașele unui district formează un singur colegiu cu orașul de reședință. Al patrulea colegiu alege câte un deputat de district. (art. 57-63).
Constituția prevede și condițiile de eligibilitate pentru Adunarea Deputaților: candidatul trebuia să fie român (prin naștere sau naturalizare), să aibă drepturi civile și politice, să aibă vârsta de douăzeci și cinci de ani, să aibă domiciliul în România. Deputații au un mandat de patru ani (art. 66-67).
Senatorii sunt aleși de două colegii: primul dintre acestea este format din proprietarii de pământ din județ care au venituri mai mari de 300 de galbeni, iar cel de-al doilea colegiu  este cel al orașelor și este format din proprietari având un venit mai mic de 300 de galbeni. Se prevedea, de asemenea, faptul că cele două colegii votează separat și aleg fiecare câte un de­putat. Constituția menționa și faptul că Universitățile din Iași și București trimiteau câte un repre­zentant în Senat, ales de către profesorii universității respective.  
Condițiile de eligibilitate pentru Senat erau: cetățenia română (prin naștere sau naturalizare), domici­liul în România, vârsta de 40 de ani, un venit de orice natură de 800 de galbeni. Constituția prevedea și anumite categorii de persoane care erau scutite de acest cens: pre­ședinții sau vicepreședinții vreunei Adunări legislative, deputații care au făcut parte din trei sesiuni, ge­neralii, coloneii care au o vechime de ani, persoanele care au ocupat funcția de ministru sau de repre­zentant diplomatic al țării, cei care au ocupat timp de un an funcția de președinte de curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casație, cei cu diplomă de doctorat sau de licențiat, care au exercitat timp de șase ani profesiunea lor. Existau și membrii de drept ai Senatului: moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, dar va avea drept de vot deliberativ doar de la 25 de ani, mitropolitul și episcopii. Membrii Senatului sunt aleși pe o perioadă de opt ani și se înnoiesc pe jumătate la fiecare patru ani prin tragerea la sorți a unui membru din fiecare județ. Se preci­zea­ză, de asemenea, faptul că mem­brii sunt reeligibili (art. 67-81).

Drepturi și libertăți cetățenești
Titlul al II-lea al Constituției cu­prindea drepturile și libertățile ce­tă­­țenilor români: libertatea conș­­tiinței, a presei, a învăță­mân­tului, a întrunirilor. În același capitol, era prevăzută și desființarea privile­giilor și titlurilor de noblețe străine. Se garantau inviolabilita­tea persoanei și a domiciliului. Se interziceau pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenței. În articolul 24, era garantată libertatea presei: se specifica faptul că ziarele nu aveau nevoie de autorizație pentru a apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor, nici nu puteau fi suprimate sau suspendate. Nu se puteau vota legi speciale în materie de presă. În această Constituție exista o singură interdicție pentru cetățenii români: de a nu intra în serviciul altui stat fără consimțământul guvernului, iar sancțiunea era pierderea cetă­țeniei române (articolul 30) și o singură discriminare era impusă cetățenilor străini: numai cei de rit creștin puteau cere cetățenia (articolul 7). Acest articol a fost introdus în legea fundamentală română din cauza unor considerente de natură socială și economică, pentru că evreii constituiau o minoritate numeroasă cu o mare pondere economică și din rațiuni de ordin istoric pentru turci, această exclu­dere fiind de altfel tradițională în relațiile româno-otomane, măsură ce garantase păstrarea identității naționale.

Adoptarea sistemului bicameral prin constituție
Puterea legislativă este exercitată colectiv de către domn și repre­zentanța națională. Reprezentanța Națională era formată din Adu­narea Deputaților și din Senat, se adopta sistemul bicameral. Fiecare lege trebuia să primească acordul tuturor celor trei părți ale puterii legislative pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusă sancțiunii domnului decât după ce era discutată și votată liber de majoritatea celor două Adunări (art. 32). Inițiativa legislativă apar­ține domnului, Senatului, Adunării Deputaților. Se prevede, de asemenea, faptul că orice lege referitoare la veniturile și cheltuielile statului sau la armată trebuie să fie votată mai întâi de către Adunarea Deputaților (art. 33).
Dreptul de vot rămâne unul cenzitar, alegătorii fiind împărțiți în colegii electorale, în funcție de venit, profesiune și demnități deți­nute.

Surse: lectiadeistorie,
historia.ro, wikipedia.ro