113 ani de la primul zbor al lui Traian Vuia

În urmă cu 113 ani, în 18 martie 1906, Traian Vuia a efectuat primul zbor din lume al unui aparat autopropulsat mai greu decât aerul, primind recunoștința și lauda lumii întregi. Academia de Știință de la Paris, cu doar câțiva ani în urmă, îl informase pe acesta că o astfel de ispravă este imposibilă.

Traian Vuia s-a născut în 1872, la Surducu Mic, în comitatul Ca­raş-Severin, Austro-Ungaria. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892, ur­mează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Bredi­ceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.
Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată. La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate. Ajuns la liceu, Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţio­nează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru etc.
După absolvirea bacalaureatului, în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel, o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiin­ţelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: „Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus”.

După terminarea facultăţii, Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate, însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura.
Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect, dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris, pe 16 februarie 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că: „Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis”.
În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.
În ziua de 1 iulie 1902, el sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenţiei, şi macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se loveşte din nou de pro­bleme de natură financiară, dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu. În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În 1904 obţine un brevet pentru această invenţie, în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Apa­ratul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit Vuia I, poreclit Liliacul, din cauza formei sale. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m2 şi un motor de 20 CP.
Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta expe­rienţă în manevrarea lui.
Pe 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o acce­leraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care elicele s-au oprit şi avionul a aterizat.
Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, „la bord”, fără „ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbateri asupra definiţiei de primul aeroplan.
În continuare va mai breveta şi construi diferite invenţii, spre exemplu un generator de abur în 1925, sau două elicoptere între 1918 şi 1922. La 3 septembrie 1950 se stinge din viaţă la Bucureşti, fiind înhumat în cimitirul Bellu.
A fost ales membru de onoare al Academiei Române, pe 27 mai 1946.
Astăzi, Aeroportul Internaţional Timişoara îi poartă numele.

Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe articole. Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania, considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Într-o schiţă autobiografică, Vuia scria: „Maşina mea de zburat a fost concepută în iarna anului 1901-1902. (…) Constatasem cu surpriză că există toate elementele pentru realizarea zborului mecanic şi mă întrebam de ce îşi pierd oamenii timpul cu baloanele dirijabile. (…) Condus de entuziasmul şi de focul sacru al credinţei, ignorând greutăţile şi piedicile materiale, am continuat şi, în iarna 1902-1903, maşina era deja concepută în toate detaliile.”
La 16 februarie 1903 a prezentat Academiei Franceze de Ştiinţe un memoriu intitulat „Proiect de aeroplan automobil”. S-a constituit o comisie formată din cei mai renumiţi savanţi francezi, care a decis: „Realizarea şi rezolvarea problemei zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră. Această concepţie nu poate să izvorască decât dintr-un creier bolnav.” Vuia nu a cedat şi la data de 7 august 1903, șase luni mai târziu, şi-a brevetat invenţia în Franţa.
A trecut apoi la realizarea practică a prototipului aparatului de zbor. Întreaga parte mecanică a maşinii sale a fost terminată în februarie 1905, dar cum epuizase fondurile, s-a văzut silit să amâne o vreme proiectul. În decembrie era gata şi a putut începe experimentele: mai întâi rulajul pe şosea, fără aripi. La prima experienţă, în decembrie 1905, pe un frig năprasnic, a răcit şi abia în februarie 1906 a putut relua. În acel moment, nimeni în Europa nu construise o maşină de zburat analoagă.
La 5 februarie trebuia să aibă loc un experiment cu aripile montate. Vântul foarte puternic a împiedicat acest lucru, dar cum se strânsese multă lume, inclusiv fotografi, a dat jos aripile şi a rulat tractat de elice. Ziarele au comentat evenimentul şi a primit numeroase mesaje. „Din Bucureşti am primit scrisori încurajatoare, exprimând dorinţa de a face din aceste experienţe o chestiune naţională, făcând multe promisiuni şi îndemnându-mă să refuz orice concurs străin, ceea ce am şi făcut.” Evident că nu a primit niciun ajutor din partea guvernului român.
La 18 martie 1906 a reuşit experimentul cu aripile montate. Revista franceză L’Aerophile consemna astfel reuşita: „Zi frumoasă de primăvară, cer senin, albastru. Suflă puţin vânt de la nord-est în stânga pilotului. Aparatul a fost împins de la hangar pe şoseaua care duce de la Monteson la Sena. Cazanul a fost aprins pe la orele 3 şi după cinci minute pilotul şi-a ocupat locul pe scaunul de pilotaj, ţinând cu mâna stângă volanul de direcţie şi cu cea dreaptă deschizând vana gazului CO2 în motor. Aparatul s-a pus în mişcare, fără zgomot, accelerând viteza de înaintare. Pilotul lasă cu mâna dreaptă vana şi ia maneta de expansiune a gazului în motor. Maşina continuă accelerarea şi, după un parcurs de circa 50 m, pierde contactul cu pământul, fără ca pilotul să-şi dea seama de momentul decolării. Supleţea maşinii cu vapori s-a arătat în toată eleganţa ei. În acest răstimp, maneta de expansiune alunecă încetişor pe sectorul ei şi ajunge la punctul mort. Motorul se opreşte brusc. Elicea este calată şi vântul lateral suflă maşina în dreapta, izbind-o de un arbore, producând stricăciuni la aripa din dreapta şi la elice. Maşina cade, reia contactul cu solul, tot atât de frumos cala decolare. Aparatul se ridicase la circa un metru înălţime şi a parcurs cam 12 m în aer.”
Un alt ziar parizian titra: Aeroplanul Vuia realizează un zbor plin de succes. „În orice caz, acest salt este un răspuns suficient pentru acei critici care au declarat că aeroplanul dlui. Vuia este prea greu şi că el nu se va ridica niciodată de la pământ.”
Noutatea pe care o aducea Vuia, pe lângă decolarea cu mijloacele de bord, era trenul de decolare/aterizare. Până atunci, fraţii Wright reuşiseră desprinderea de sol cu ajutorul unei catapulte. El a folosit un monoplan, cu o elice montată în faţă, cu ampenaj compus din profundor şi direcţie în spate.
Din păcate, Traian Vuia nu şi-a omologat la timp izbânda. Santos Dumont, care a asistat la zborul lui Vuia, a renunţat la zborul cu balonul. A zburat şi el, la 14 septembrie 1906, cu un aparat mai greu decât aerul, iar zborul său din 20 octombrie același an 1906 a fost omologat oficial ca fiind primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul. El s-a folosit de principiul stabilit de Vuia, potrivit căruia durata şi viteza de zbor erau determinate de puterea motorului.

Traian Vuia împreună cu alt colaborator, Emmanuel Yvonneau, au brevetat mai multe tipuri de generatoare de abur. Primul brevet le-a fost eliberat la 21 ianuarie 1928 de către Ministerul Comerţului şi Industriei din Franţa (nr. 661254), al doilea brevet la 22 decembrie 1928 (nr. 680567), iar al treilea la 12 noiembrie 1932 (nr. 740226).

 

În 1902, când a plecat la Paris, Traian Vuia i-a spus mamei sale:
„Nu plânge, mamă, că mă duc departe, dar vei auzi de mine lucruri frumoase şi nu mă voi întoarce de acolo de unde mă duc decât prin aer zburând cu o maşină pe care eu am să o fac.”