100 de ani de la stabilirea primei administrații românești în Maramureș

Divizat și pierdut în parte, ca o ironie, tocmai la Alba Iulia, Maramureșul este amenințat încă din decembrie 1918 de trupele ucrainene ale colonelului Vorobeț. Doctorul Vasile Filipciuc, care la marea adunarea românească din capitala Maramureșului, organi­zată în 1 decembrie 1918, s-a angajat să înființeze și un ziar românesc intitulat „Sfatul”, ca organ oficial al Sfa­tului Național Român din Mara­mu­reș, a pornit în fruntea unei dele­gații spre Sibiu, pentru a cere ajutor armatei romane. La stăruinţa dele­gației maramureșene, în 16 ianuarie 1919, intră în Maramureș Regi­mentul 14 din Roman, sub comanda generalului Gheorghiu. La Baia Mare, regimentul primește ordin să înainteze spre Sighet prin Baia Sprie. Numai că, din cauza zăpezii, șoseaua din Crăcești (satul Mara, în prezent) era imposibil de trecut, căpitanii decid, într-o discuție la popotă, să înainteze pe ruta Cavnic. Numai că și aici drumurile erau îngropate de nămeți, iar tunurile păreau imposibil de trecut dincolo de Deal, cu caii slabi ai regimentului.

Ilie Lazăr pornește înainte spre Ocna Șugatag, ca să aducă „întăriri”. Acolo, îi caută pe românii refugiaţi și împreună cu Mihai Pop, Longhin Mihali, Emil Ardeleanu, Vasile La­zăr, merg calare prin satele Budești, Sârbi, Călinești și Breb, de unde adună vreo 60 de perechi de boi cu care să reușească să tragă tunurile și căruțele batalionului. Regimentul 14 ajunge în sfârșit la Ocna Șugatag, unde este primit de prim-pretorul plasei, Mihali Gabor.
În cartea „Amintiri”, dr. Ilie Lazăr detaliază episodul: „Mare ne-a fost surpriză când acest domn român, dintr-o familie veche românească, a ieșit în întâmpinarea armatei române cu două steaguri ungurești pe pretură și cu gărzile lui personale conduse de locotenentul de artilerie maghiar Mârza Laczi. La somația noastră de a da jos aceste steaguri, preotul refuză pe motiv că: încă n-am fost absolvit de statul maghiar de jură­mânt. Evident, revolta noastră, a tuturor, a fost mare, încât am decis să dăm jos imediat cele două steaguri, iar gărzile ungurești le-am dezarmat”.
Din Ocna Șugatag, căpitanul Luca pri­mește ordinul să înainteze până la Ferești, și de acolo să trimită patrule sau țărani până la Vad sau chiar în Sighet. Comandamentul avea nevoie de informații precise asupra situației ucrai­nenilor din Sighet, în cele mai mici amănunte. Fratele lui Ilie Lazăr, Vasile, se oferă ca, împreună cu alți giuleșteni, să plece la Sighet, îmbrăcaţi în haine țărănești, ca și cum ar merge la piață. „Informatorii” s-au întors cu informații exacte despre poziția și efectivele ina­micilor. Soldații trec Iza și înaintează spre Valea Porcului (în prezent Valea Stejarului). Ajung în sat pe la 4 dimi­neața, când santinela de pe podul din Vad dormea. La un foc de armă, batalionul atacă gărzile și reușesc să ia prizonieri 40 de ucraineni, armament și două trăsuri. „Prada” de război este trimisă la Berbești, iar soldații pleacă în căutarea gărzilor care au reușit să fuga. Cum atacul a fost neașteptat, „grosul trupelor” inamice de la Sighet nu apucase să fie anunțat de prezența armatei.

Ilie Lazăr povestește în cartea sa că, ajunși la gara mică, soldații aveau două planuri de atac: „Căpitanul Luca este de părere să atacăm orașul frontal. Eu, în schimb, cred că trebuie să le ținem retragerea la Sighet. Căpitanul rămâne la părerea lui, se investește în schimb, ca un pluton cu un tânăr sublocotenent, cu fratele meu Vasile și cu mine, să înain­tăm la Cămara și acolo să barica­dăm șoseaua și linia ferată. Planul este imediat pus în aplicare. Căpitanul Luca înaintează frontal cu trei plutoane, având între soldați și pe localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu și Florentin Bilțiu, iar noi cu plutonul în marș forțat la Cămara pe linia trenului vicinal. Nu facem decât vreo 200 de pași și apare înaintea noastră o locomotiva cu un vagon deschis ca să ne anunțe că trebuie să ne grăbim deoarece ucrainenii fug la gara mare și se îmbarcă. Un transport cu vreo 300 de inși a și reușit să scape. Al doilea transport, în schimb, ne-a căzut în sac. Sosiți la locul unde trebuia baricadată și distrusă linia ferată și șoseaua, imediat ne apucăm de treabă, iar cu aceeași locomotivă trimit raportul domnului căpitan Luca, să vină cu forțe mai mari, pentru ca al doilea transport „ne cade”. După operația de baricadare, exact în dreptul biroului CF Maramureșene, am știut încă din timp să planez în poziție pe toți oamenii, prin grădini, și o parte din ei pe malul Tisei, înspre Biserica Albă. În momentul când sosește trenul încărcat, având în vagoanele deschise șase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, era locotenentul Vorbeț, la cotitura unde erau baricadele, noi îi somăm să se predea, iar ei drept răspuns încep să tragă în noi”.
Urmează un schimb de focuri, în care cade sergentul Iosif Gabor și un altul este rănit. După o jumătate de oră de luptă, ucrainenii încep însă să se predea, alţii fug și se aruncă în apele Tisei. Între timp sosesc și întăririle căpita­nului Luca, așa că victoria românilor este asigurată.
După terminarea luptei, soldații își îngroapă camarazii și pe un fierar din Bocicoi, care a nimerit în bătaia puș­tilor. În sunetul goarnelor, cu tricolorul înfășurat pe piept, soldaţii își cară răniții și prizonierii spre spital. Între timp, sighetenii ies pe străzi și sărbă­toresc victoria. Peste puţin timp, ajunge la Sighet și colonelul Gheorghiu, care îl arestase pe Mihali Gabor, cu tot cu steagurile ungurești. Ilie Lazăr, poves­tește că Gabor a fost eliberat în urma intervențiilor sale: „Ar fi rămas mult și bine în arest, ba chiar s-ar fi adresat și acte, dacă n-aş fi intervenit eu la domnul colonel. Toate aceste acte nu l-au împiedicat pe acest domn, Mihali Gabor, ca, mai târziu, în calitate de prefect liberal, să-și bată joc de poporul maramureșean și de mine personal, ares­tându-mă în repetate rânduri, săvârșind cele mai flagrante încălcări ale legii, voind prin acestea să se afirme ca un prefect „mână de fier”. Cei 337 de prizonieri capturaţi la Cămara, primii prizonieri ai armatei romane în opera­ţiunile din Ardeal, au fost duşi la Comandamentul Diviziei Dej.

Lectorul universitar dr. Ilie Gherheș explică: „Bătălia de la Cămara este foarte interesantă și prin prisma istorio­grafiei din Ucraina. În 3 ianuarie ajung ucrainenii, cuceresc Sighetul și îl declară capitală a Republicii Huțule - Huțulia. Ei consideră că acolo sunt cei mai mulți huțuli și și-au fixat o graniță nouă până la Leordina. Şi după luptele acelea, ajunge în Maramureș Regimen­tul Roman, foarte bine instruit, și care a participat la întregul război mondial. Iar Iosif Gabor care moare în luptele de la Cămara avea 17 gloanțe primite în bătălia de la Oituz”.

La scurt timp, Consiliul Diligent a în­ceput reorganizarea administrativă a județului. Între timp, Regimentul 14 Roman a înaintat spre Peri, unde a dat lupte. Apoi, un detașament a operat spre Hust, Craia, Beregazasz. Ilie Lazăr explica în cartea sa: „Comitetul Parti­dului Naţional Român din Maramureş, transformat în „Sfat Naţional”, a înce­put preluarea administrativă a județului până la numirea prefectului”. După o intervenție la Iuliu Maniu, a fost numit primul prefect român: Dr. Vasile Chiroiu. La 28 aprilie 1919, noul prefect a depus jurământul de credință.

Lectorul universitar dr. Ilie Gherheș explică că alegerea prefectului a gene­rat numeroase controverse: „Numirea lui Vasile Chiroiu, un bănățean, ca și prefect, a stârnit foarte mari animozități încă de la aflarea veștii, pentru că mulți maramureșeni se considerau îndreptă­țiți să ocupe acest post. Dar de la de­punerea jurământului său, în 15/28 aprilie 1919, ungurii care până atunci
s-au pregătit în fel și chip, din acel moment au considerat că este pecetluită soarta Maramureșului, iar șeful poliției din Sighet a predat această sarcină către noul prefect. Prefectul numea toți șefii din deconcentrate, cum i-am numi astăzi, apoi guvernul a numit primarii, și a încercat să le ia jurământul la func­ționarii județeni. Dintre acești 5 func­țio­nari români nu au depus jurământul față de noul stat român considerând că nu se pot abzice de jurământul depus pentru Statul maghiar și bineînțeles că niciun funcționar ungur nu a depus jură­mântul față de România. Aici un rol important l-au avut preoții, atât greco-catolici cât și ortodocși, care puteau
să-i abjure, adică să anuleze vechiul jură­mânt față de Austro-Ungaria”.

Alte funcții au fost ocupate de către: Gavrilă Mihaly (subprefect), Alexandru Moldovan (prim notar al județului), Vasile Filipciuc, Flaviu Iurca, Iuliu Coman, Gheorghe Dan (pretori), Vasile Chindriș, Izidor Anderco, Iosif Rednic (juristconsulți), Gheorghe Coman (administrația financiară), Ion Rednic, Alexandru Bălin, Sig. Pop, Ivan Dan (serviciul sanitar), Alexandru Lazăr (primpreședinte la tribunal), Iuliu Moiș, Dumitru Grad (președinţi la tribunal), Ilie Chindriș (primprocuror), Desideriu Batin (președinte al sedriei orfanale), Tiberiu Chișiu (legist), Iuliu Pop- Sighet, Petru Vaida-Vişeu (preşedinţi la judecătorii), Florent Mihaly (decan al baroului de avocaţi), Ion de Kovats (prodecan al baroului de avocaţi), Victor Hodor (primar al Sighetului), Teodor Pop (sef al politiei din Sighet), I. Stoia (revizor şcolar), Vasile Iuga şi Ştefan Bota (subrevizori şcolari). Funcţiile mai mici au fost ocupate temporar de către persoane fără pregătire de specialitate.

În toamna anului 1919 au fost redes­chise școlile secundare: un liceu de băieți și unul de fete și o școală normală de băieți la Sighetu Marmației, apoi un gimnaziu la Vișeu de Sus. Pentru susținerea elevilor și internatului gimnaziului din Vișeu, Vasile Filipciuc a întemeiat o fundație de 500.000 de co­roane. Gavrilă Iuga a transformat casina din Vișeu într-una româ­neas­că și a pus bazele Băncii Vișeului, care avea un capital exclusiv românesc de 600.000 de lei. În octombrie 1919 au fost aleși primii reprezen­tanți ai Maramureșului în Parla­mentul Româ­niei Mari: Gheorghe Bi­lașcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chin­driș, V. Pop, Teodor Bocotei, Orest Ilniczky (deputați), Ale­xandru C. Anderco, Simion Balea, I. Boros și I. Pop senior (senatori). Depu­tatul Orest Ilniczky a citit în plen de­cla­rația prin care poporul rutean dorea să fie cuprins în hotarele României, „văzând în aceasta unicul mijloc de a putea scăpa de mizeriile în care au ajuns, datorită latifundiilor oligarhice”. Numai că, fără a fi con­sultați, românii de peste Tisa au fost anexați, în 1920, Cehoslovaciei.

„La somația noastră de a da jos aceste steaguri, preotul refuză pe motiv că: încă n-am fost absolvit de statul maghiar de jură­mânt. Evident, revolta noastră, a tuturor, a fost mare, încât am decis să dăm jos imediat cele două steaguri, iar gărzile ungurești le-am dezarmat”.
Dr. Ilie Lazăr