1 februarie: Uciderea de către Securitate a fraților Teodor și Avisalon Șușman

 După instalarea comunismului în România, noua orânduire a început o adevărată vânătoare împotriva celor care se opuneau regimului, astfel că foarte mulți opozanți au fost aruncați în închisori ori eliminați fizic. Printre cei mai dârji opozanți ai comunismului s-au aflat partizanii grupului Șușman din Munții Apuseni, conduși de Teodor Șușman senior, ce era de loc din localitatea Răchițele, zona Clujului.

În lupta împotriva regimului comunist, Teodor Șușman a fost însoțit de trei dintre feciorii săi, respectiv Teodor, Traian şi Avisalon, dar şi de nu­me­roși consăteni care nu agreau noul regim instaurat în România. Astfel, comuniștii au început o adevărată vânătoare pentru a-i găsi și pedepsi pe cei care au îndrăznit să li se opună. Însă,­ o parte din membrii Grupului Șușman a reușit să supraviețuiască chiar și până la 10 ani de când au luat drumul munților și pădurilor. În luna decembrie a anului 1951, Teodor Șușman a fost ucis de către Securitate, iar conducerea grupului va fi preluată de către fiul său, Teodor junior, care va coordona acest grup timp de mai mulți ani, dând mari bătăi de cap trupelor de Securitate ce voiau să-i captureze.

Totuși, în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958, frații Teodor și Avisalon Șușman, doi dintre ultimii combatanți ai grupării de rezistență din masivul Vlădeasa a munților Apuseni, vor fi uciși de forțele Securității. Uciderea fra­ților Șușman a avut loc ca urmare a informațiilor obținute prin intermediul unui agent infiltrat în grupul de luptători, agent care a indicat Securității locul în care se ascundeau cei doi frați. Astfel, în noaptea de 1 februarie 1958, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în localitatea Traniș din județul Cluj, unde au perche­zi­ționat casa, grajdul şi șura lui Romul Florea, unde se bănuia că sunt ascunși cei doi frați.

Trebuie amintit că Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați ore întregi de către Securitate, însă ei nu au divulgat locul unde erau ascunși partizanii. Așa se face că, în jurul orei 3 dimineața, soții Florea au fost duși în șură și puși să dea tot fânul jos, însă, ajunsă la gura podului, echipa Securității a fost primită cu foc de armă automată. Schimbul de focuri a durat mai mult de două ore, frații Şuşman fiind somați în mai multe rânduri să se predea.

Văzând însă că nu vor să se predea, o echipă de șoc a Securității a încercat de mai multe ori să pătrundă prin forță în șură, însă atacurile au fost respinse de fiecare dată. Pentru intimidarea celor doi partizani, trupele Securității au dat foc la o căpiță de fân aflată în spatele șurii, frații Șușman fiind ame­nințați că, dacă nu se vor preda, va fi incendiată și șura, fapt care s-a şi întâmplat în cele din urmă. În timpul incendiului care a urmat, echipa de șoc a Securității a încercat de trei ori să pătrundă în șură în speranța că îi va captura pe partizani, dar riposta acestora a continuat cu aceeași intensitate, deși erau practic în mijlocul flăcărilor.

În cele din urmă, șura a fost mistuită de flăcări, iar a doua zi s-a făcut autopsia cadavrelor carbonizate, stabilindu-se oficial că „ban­diții au ars de vii”. Ceea ce este impresionant la acest caz, pe lângă dârzenia celor doi de a rezista atât de mult în flăcări nepredându-se, este poziția în care au fost găsite cele două cadavre carbonizate, ceea ce i-a făcut pe foarte mulți să creadă că au murit arși în poziții de rugăciune, respectiv în genunchi și cu brațele împreunate, ceea ce ar putea constitui un alt exemplu de martiraj creștin rar întâlnit.

Frații Teodor şi Avisalon au fost ultimii membri ai Grupului Şuşman, care, împreună cu tatăl lor, ucis în 1951, porniseră pe drumul luptei anticomuniste, drum care pentru ei s-a dovedit fără întoarcere. Așa se face că, prin moartea celor doi frați, grupul „Șușman” a încetat să existe, însă ulterior alte zeci de persoane au fost arestate şi condamnate sub acuzația de a-i fi susținut pe cei doi frați care se opuneau regimului comunist.

Grupul Teodor Şuşman
În regiunea Huedinului a activat, în primul deceniu al „republicii populare”, unul din cele mai longevive grupuri de rezistență armată anticomunistă. Aceasta se datorează atât mediului geografic (o zonă montană), cât şi tipului de populație (munteni învățați cu libertatea, foarte mulți dintre ei fiind greco-catolici). Inițiatorul său a fost Teodor Şuşman, un țăran înstărit din comuna Răchițele, județul Cluj, membru (sau simpatizant) al Partidului Național Liberal, intrat în conflict cu Partidul Comunist imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Om deosebit de influent în satul său, Şuşman senior a luat calea munților în momentul în care, în august 1948, a intervenit în favoarea fiilor săi mai mari, Teodor senior şi Visalon. Aceștia aveau să fie urmați în munți de un frate mai mic, Traian. Cu toții porneau practic pe un drum fără întoarcere.
Alături de ei s-au mai aflat în diferite perioade Ioan Popa zis Ciota, Ioan Bartoş, Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurj etc.
Zona de acțiune a grupului s-a extins, practic ei circulând între Huedin şi Munții Bihariei. Pentru a supraviețui, partizanii stăteau în timpul verii în munți, iar în timpul iernii se dispersau, găsindu-și adăpost la susținătorii lor în diverse localități. În anii 1950-1954, partizanii s-au implicat în acțiuni care au iritat auto­ritățile, împotriva lor fiind trimise efective importante de Securitate, în același timp numeroși localnici fiind forțați să devină informatori, aceasta şi cu scopul de a contrabalansa susți­nerea de care se bucura Teodor Şuşman.
Pentru a le zdruncina moralul celor plecați în munți, autoritățile au luat măsuri împotriva familiilor rămase în sate. Spre exemplu, familia lui Teodor Şuşman a fost practic distrusă: soția a murit din cauza torturilor la care a fost supusă şi a unei boli netratate, unii din copiii săi au devenit fugari, în vreme ce alții au fost arestați, judecați, con­damnați şi închiși sau deportați. Cel mai probabil toate acestea, precum şi represiunea brutală şi extinsă a Securității asupra consătenilor săi din Răchițele l-au determinat pe Teodor Şuşman senior să se sinucidă în decembrie 1951, chiar în comuna sa.

Pentru a supraviețui mai uşor, în 1952 partizanii s-au împărțit în două grupuri: unul a fost format din Mihai şi Lucreţia Jurj împreună cu Roman Oneţ, iar un altul din fraţii Teodor junior şi Visalon Şuşman. Primul a fost lichidat în iulie-august 1955 (Mihai Jurj a murit în urma rănilor, în vreme ce Roman Oneţ a fost condamnat şi executat), iar cel de-al doilea în februarie 1958 (fraţii Şuşman au refuzat să se predea în momentul în care au fost înconjurați de Securitate, preferând să ardă de vii). Sus­ținătorii lor au făcut cunoștință din plin cu inumanele metode ale Securității şi au umplut Gulagul românesc.
- Text de Dorin Dobrincu pentru prezentarea grupului Șușman, Muzeul Sighet: Sala 48 – Rezistența anticomunistă în munți

Teodor ŞUŞMAN (junior), din Răchițele, fiul lui Teodor Şuşman senior, absolvent al Liceului Militar din Târgu Mureş. 1949-1958 – membru al grupului de rezistență din zona Răchițele (condus de tatăl său până în 1951).

Visalon ŞUŞMAN, din Răchițele, fiul lui Teodor Şuşman senior, absolvent al Liceului „Simion Bărnuţiu” din Cluj. 1949-1958 – membru al grupului de rezistență din zona Răchițele (condus de tatăl său până în 1951).

Teodor Şuşman (senior), conducător al mișcării de rezistență din zona Răchițele (Cluj), condamnat în contumacie la 15 ani m.s., a fost ucis de Securitate în decembrie 1951. Catrina, soția sa, a murit în urma torturilor şi a unei boli netratate. Traian, cel de-al treilea fiu, a fost condamnat în 1948 la 1 an şi 6 luni î.c. pentru sprijinul dat grupului de partizani condus de tatăl său, apoi pedeapsa îi este majorată cu o condamnare administrativă de 36 luni, iar la eliberare i se stabilește „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan. Emil, cel mai mic dintre fii, este şi el condamnat, în 1951, la 1 an şi 6 luni pentru sprijinirea partizanilor, eliberat în ianuarie 1954. Fiica, Romulica, este condamnată în 1951 la 2 ani î.c. tot pentru sprijinul adus partizanilor, eliberată în noiembrie 1953.