Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 1 Aprilie , 2024

Osândirea Istoriei naționale de dragul noii conștiințe europene

de Dr. Ilie Gherheș

Se pare că, în ultimul timp, asistăm la o instrumentalizare a Istoriei, la o tranzacționare a ei, pe fondul unei diluări mult invocate și contestate, sub spectrul așa-zisei conștiințe europene; oricum fărâmițate. Or, se știe că această conștiință europeană a apărut, s-a format ca o legitimare istorică, iar Europa propriu-zisă este funcție a unei moșteniri spirituale iudeo-creștine, peste care s-au impregnat mai întâi cultura greacă, iar apoi cea romană, cu tot aportul lor, deoarece ne-a spus-o chiar papa Ioan Paul al II-lea că Europa respiră, religios, cu doi plămâni: unul catolic, iar celălalt ortodox.

Pe de altă parte, mărturisesc că nu înțeleg cărui Comandament misterios trebuie a ne supune, încât să se estompeze, să se potolească focul combustiilor naționale identitare, în așa fel încât flacăra lor să rămână cât mai debilă, eventual până la o pâlpâire insignifiantă, până la extincție.

Mergând mai departe cu aceste gânduri, nu înțeleg de ce nu s-ar putea dăinui în continuare în Istorie, în demnități naționale, dobândite cu atâtea sacrificii! Ori se pare că diriguitorii de astăzi simt în nările lor îmbietoare miros de sânge proaspăt, de la viitoare sacrificii întemeietoare, plecând de la asumpția că în Istorie orice se întemeiază pe sacrificiu, precum credea și unul dintre cei mai mari gânditori europeni ai omenirii, G.W.F. Hegel: „Războiul este un rău necesar!”.

  Dacă tot nu putem evada din cuprinsul unei astfel de matrici de gândire, de narațiune convulsionată, controversată, atunci este clar că va începe elaborarea unei conștiințe europene, în afara cadrelor ei îndătinate, a oricărui determinism istoric, într-un  mod paradoxal evoluției intrinseci a aceleiași Europe, reconfigurându-se din mers destinul a aproximativ 500 de milioane de oameni decăzuți astfel din Istorie, căci așa ar merita (nu-i așa!) această civilizație care provine dintr-una prădalnică istoric, așa cum se spune, se consideră și se promovează mai nou.

  Stricto-facto, la 17 ianuarie 2024, Uniunea Europeană a dat o rezoluție referitoare la necesitatea unei noi conștiințe istorice europene, care urmează să devină obligatorie, după ce va fi adoptată și de către Consiliul Europei. Ca atare, Uniunea Europeană ar urma să devină un stat federal, cu o legislație unitară, cu poliție și armate comune, cu aceeași monedă, cu sistem sanitar unic, cu același model de educație ș.a.m.d.

Cu alte cuvinte, prinosul nostru cultural, aportul științific și toate celelalte contribuții românești la tezaurul de cultură și civilizație sunt pe cale să fie aruncate la lada de gunoi a memoriei istorice. Adicătelea, se vor impune noi centre de putere și de forță, dar s-ar putea ca această proiecție să devină una a învrăjbirii neamurilor pentru că, nu-i așa(!), oricum suntem o (re)uniune de mai multe istorii identitare, iar fiecare dintre acestea are despre ea și celelalte o versiune proprie diferită! Vom asista, poate, în loc de la o simfonie a popoarelor, la o zdruncinătură cu scârțâituri stridente, civilizaționale, din toate încheieturile eșafodajului european, edificat în două milenii de creștinism.

Poate că cel mai mult și mai mult pe europenii tradiționaliști de azi îi cutremură gândul unei astfel de igienizări istorice prin metode mult prea rafinate, într-o construcție socială fără familie, cu rădăcinile rântuzite, fără mamă și fără tată, în care dorul acestora nu va mai fi posibil, pentru că (tocmai!) acum li se elaborează un statut numeric nou, al unor entități neutre, anoste, afamiliale.

Ideile își au destinul lor, iar cum nu cred în coincidențe în Istorie, mă întreb retoric: cum de s-a terminat terifianta epopee de COVID-19 atât de brusc, exact în noaptea în care a început războiul Rusiei cu Ucraina, așa încât îndoiala mă bântuie referitor și la această narațiune imprevizibilă, în fapt o crimă de lezmajestate!

Se spune că ideile își au destinul lor, iar perenitatea conștiinței naționale este asigurată tocmai de continuitatea acesteia. Pe de altă parte, dacă am crezut până nu demult în Istorie, că eternitatea poate fi înghesuită într-o pastilă de suflet și așezată într-o casetă, în „puiuțul lăzii” de tezaur, la care să nu se umble decât din când în când, dintr-o generație în alta; iată că acum ne este confiscată cu totul această cutie cu valori, pe care am crezut că o păzim cu sfințenie, ferecată chiar și cu tăria superstițiilor, care sunt religia primordială a aceleiași Europe târâte mai nou în iureșul transformărilor ideologice de pripas.