File de istorie, aspecte din rezistența anticomunistă (1945-1964)

 Rezistența anticomunistă din România, important eveniment istoric, a apărut odată cu intrarea în țara noastră a unităților militare sovietice, în anul 1944. Se relevă drept rezultat al confruntării dintre două concepții politice, etice, culturale și religioase diferite, caracteristice societăților democratice și, respectiv, totalitare. Rezistența anticomunistă a îmbrăcat forme variate de manifestări, de opunere față de regimul impus țării noastre, și anume:

- rezistența armată, în principal în regiunile muntoase, precum Maramureșul;

- acțiuni împotriva regimului, exprimate prin manifestări pașnice, discuții în grupuri organizate, scrisori și mesaje către autoritățile comuniste;

- elaborarea de scrieri anticomuniste și difu­zarea lor ilegală sau critici la adresa regimului, mai mult sau mai puțin voalate, scăpate de cenzură;

- activități cu caracter religios împotriva ideologiei materialiste de tip comunist;

- lupta țăranilor împotriva colectivizării;

- revolte muncitorești, Lupeni (1977), Bra­șov (1987);

- dizidențe politice, despărțirea de idei comu­niste, a unor personalități.

În cadrul acestei reuniuni, ne propunem să prezentăm trei aspecte pe care le considerăm edificatoare pentru suferințele îndurate de părinții și bunicii noștri în timpul dictaturii comuniste.

În prima parte, ne vom referi la acele grupuri de oameni de pe cuprinsul țării noastre care s-au manifestat în mod pașnic împotriva comunizării societății românești, a instaurării așa-numitei „dic­taturi a proletariatului”, de fapt dictatura unui număr relativ restrâns de persoane și anume nomenclatura, care, folosind drept pârghie o legislație antidemocratică, abuzivă, chiar pentru acele vremuri, au introdus teroarea, prin brațul său armat, securitatea comunistă.

Pentru început, după modelul poliției politice sovietice NKVD, s-au compus scenarii prin care să se dovedească „comploturi imaginare”, acțiuni de spionaj, sabotaje, în care au fost implicate persoane aflate în prima linie a politicii românești, militari cu ranguri înalte, oameni de afaceri, oameni de cultură de mare prestigiu pe plan național precum și internațional, în special până în anul 1948. Apoi, între anii 1948-1954, au avut loc arestări, internări în lagăre, colonii de muncă, deportări sau încadrări în detașamente de muncă ale unui număr mare de persoane, ale opozanților politici, ale tuturor celor care și-au manifestat aversiunea față de regimul comunist. Pentru aceasta, s-au elaborat legi, care au fost declarate abuzive, în anul 1967, chiar de către regimul comunist.

Decretul nr. 6/06.01.1950, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naționale, la 18.01.1950, prevedea înființarea coloniilor (lagărelor) de muncă. Conform acestui act, scopul  era „reedu­carea elementelor dușmănoase a RPR și în vederea pregătirii și încadrării lor în viața socială în condițiile democrației populare și construirii socialismului”. Procedura de internare era decisă de Ministerul de Interne și se făcea pe baza unor anchete realizate de securitate sau miliție. Durata detenției era de la 6 luni la 2 ani, cu posibilitate de prelungire până la 5 ani.

Prin Hotărârea nr. 1554/22.08.1952 a Con­siliului de Miniștri ai RPR, semnată de Gheorghe Gheorghiu Dej, unitățile de muncă au fost transformate în colonii de muncă (CM). Conform cu acest decret... „pentru întărirea dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului, pentru a ușura supravegherea activității dușmănoase și străine de clasa muncitoare, pentru a le atrage la muncă de utilitate socială și pentru a curăți cele mai importante centre ale țării de elemente dușmănoase… se va admite internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii”.

În acest scop, se organizează colonii de muncă, se introduce domiciliu obligatoriu precum și se înființează batalioane de muncă. În acest act se spune... „în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți care prin faptele lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară... îngreunează construcția socialismului sau defăimează puterea de stat și organele sale, dacă acestea nu constituie sau nu pot constitui infracțiuni”.

Rezultă clar din cuprinsul hotărârii că internarea nu are nicio bază legală. Totodată, se stabilește că internarea în coloniile de muncă se face de Ministerul Afacerilor Interne (MAI), care lua hotărâri pe baza propunerilor Direcției Generale a Securității Statului și Direcția Generală a Miliției. Din comisia MAI, care decidea internarea, precum și durata pedepsei, făceau parte: Gheorghe Pintilie (adjunct ministru), ofițerii de securitate Alexandru Nicolschi, Aurel Corin, Francisc Butika, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn și ofițerul de miliție Iosif Erdei.

Nu există date precise privind numărul de internări abuzive. Statisticile securității au fost întocmite în a doua parte a anilor 1960, pe baza unor rapoarte incomplete. Din acestea rezultă un număr mare de internări: 5154 (1950), 2519 (1951), 11913 (1952), 2422 (1953), etc. Un alt val de internări are un maxim în anul 1959, cu 1954 internări.

În capitolul II al aceluiași decret se dispune: „se va stabili domiciliul obligatoriu și locul de muncă obligatoriu elementelor dușmănoase și suspecte din orașe și centre muncitorești, în locuri stabilite de Guvern”. Printre persoanele avute în vedere de această lege sunt menționați: toți foștii „exploatatori”, familiile condamnaților pentru trădarea de patrie, spionaj sau fugit în străinătate. Pentru părăsirea domiciliului obligatoriu se prevedeau pedepse cu închisoarea între 15 și 20 de ani. Listele cu persoanele avute în vedere pentru stabilirea domiciliului obligatoriu erau întocmite de o comisie formată din secretarul de partid al regiunii, șefii securității și miliției regiunii. Propunerile erau aprobate de o Comisie Centrală constituită la nivelul MAI.

Capitolul IV al legii stabilește obligativitatea de a munci în batalioane de muncă, bărbații apți de muncă care nu au o ocupație precisă și permanentă. În batalioanele de muncă „oamenii mobilizați pentru muncă vor munci sub pază”. Pentru părăsirea batalioanelor de muncă se prevedea o pedeapsă de 5-10 ani de închisoare. Totodată, se preciza că, în batalioanele de muncă vor fi încadrați „cei încorporați pentru satisfacerea serviciului militar din familii de foști exploatatori, părinți condamnați, dușmani ai poporului etc.”

Acțiunile menționate erau coordonate de Direcția Serviciului Muncă, înființată în anul 1951. Aceasta se ocupa cu recrutarea și exploatarea tinerilor cu „origine socială nesănătoasă (burghezi, chiaburi, fii de deținuți, cu rude în străinătate etc.)”, care nu aveau dreptul să poarte arme. Munca în mine sau la construcții de căi ferate constituia de obicei locul de desfășurare a activității acestora. Până în 1960, prin acest „infern” au trecut peste 520.000 tineri.

Acțiunile întreprinse pe baza acestor legi de organele securității au fost caracterizate chiar de autoritățile comuniste, în anul 1967 ca ilegale. În hotărârea plenarei PCR din iunie 1967 se afirma: „au fost realizate rețineri ilegale a unor categorii și loturi întregi de persoane care au făcut parte, înainte de instalarea comunismului din partide politice și diferite instituții”. De asemenea, au fost reținuți mii de țărani care se opuneau colectivizării, deși, legal, intrarea în colectiv trebuia să fie voluntară.

Hotărârea Consiliului de Miniștri privind internarea în colonii de muncă (CM) a fost emisă la data de 22.08.1952, Securitatea a acționat însă înainte de această dată, majoritatea persoanelor fiind reținute în noaptea de 15/16 august 1952, fapt ce oglindește pregătiri pentru această acțiune cu mult timp înainte de publicarea legii menționate. Arestările și internările făcute de securitatea comunistă în anii 1952-1959, după cum am văzut, nu aveau nicio bază juridică. Procedeul folosit era același și caracteristic pentru zeci de mii de persoane și a avut în vedere în special distrugerea intelectualității, mulți implicați în realizarea Marii Uniri, foști membri ai Partidului Național Român, devenit ulterior PNȚ sau PNL. Spre exemplificare vom prezenta un caz tipic, B.T., al unui personaj născut în județul Maramureș, dar domiciliat în anii 50 în Cluj.

Să vedem cum se fac arestările. Pe baza unui ordin de misiune nedatat, lt. Goga Vasile constituie un post capcană la locuința lui B.T. și efectuează o percheziție domiciliară soldată cu confiscarea unor documente sau bunuri, o parte dintre acestea fiind menționate atât în Ordinul de Misiune (fig.1), precum și în procesul-verbal al percheziției domiciliare, datat 16.08.1952, ora 1.30 - fig. 2. Numitul B.T. este arestat, iar familia evacuată din spațiul pe care îl ocupa și mutată într-o pivniță.

În referatul întocmit de sublocotenentul de securitate Chiorean I, acesta confirmă, la data de 18.08.1952, că inginerul B.T., angajat al Sfatului Popular Cluj a făcut parte din Comitetul Județean PNȚ (fig.3). Arestarea lui B.T. este urmată de un interogatoriu de 2h 30 min, la data de 2 septembrie 1952, în cursul căruia s-a căutat să se obțină date privind activitatea „contrarevoluționară” a arestatului, legătura cu elementele plecate în străinătate, ajutorul dat celor închiși sau familiilor lor etc. (fig.4). Cu toate presiunile făcute, nu s-a obținut nicio informație care să îl incrimineze pe B.T. sau pe cei apropiați lui. Totodată, se întocmește o fișă personală în care se consemnează că arestatul nu a fost sincer în declarații (fig.5).

Ca urmare a interogatoriului, prin nota din 3 septembrie 1952 a Direcției Securității Statului, Regiunea Cluj, se  decide „întrucât din anchetă rezultă că numitul B.T. a desfășurat o activitate intensă în cadrul PNȚ, fiind ales în Comitetul Județean, se propune încadrarea în CM timp de 2 ani” (fig. 6). În notă se menționează că „după 23 august 1944, nu s-a putut stabili să fi desfășurat activitate dușmănoasă contra regimului actual”. Comisia Centrală din MAI majorează propunerea de încadrare în CM de la 2 ani la 5 ani.

Majorarea pedepsei de la 2 la 5 ani este legată de atitudinea „naționalistă” a lui B.T., care a lucrat în Consiliul Dirigent, adjunct la Comisia de Transporturi, a făcut parte din conducerea „Consiliului Național Român” în timpul ocupației hortiste a Ardealului de Nord, precum și din conducerea Uniunii Democrate Române, UDR, care în anii 1944/1945 milita pentru realipirea Ardealului de Nord la România. Partidului Comunist Român, prin organizația satelit FND, milita pentru un statut care să confere Ardealului de Nord autonomia, cu perspective de integrare în Uniunea Sovietică – (fig. 7,8,9).

Numitul B.T. este transferat din arestul securității în septembrie 1952 în colonia de muncă (lagărul pentru deținuți) Ghencea și, de aici, la data de 16.05.1953, la închisoarea din Pitești. Această decizie era în total dezacord cu Legea 1554/22.08.1952, care prevedea internarea doar în colonii de muncă, evidențiind încă unul dintre multele abuzuri ale regimului. Este repartizat în Sectorul 3, camera 49 - Fig.10 a, b. Nu vom menționa teroarea, umilințele și persecuțiile îndurate în cursul detenției la această închisoare, ca de altfel alți zeci de mii de deținuți politici. În anul 1953, decedează I. V. Stalin, decident al politicii de reprimare nu numai în Uniunea Sovietică, dar și în așa-zisele țări de democrație populară, inclusiv România, prin aserviții săi și de aici pentru o scurtă perioadă de timp apare o ușoară relaxare în acțiunile de reprimare a opoziției democratice de către autoritățile comuniste.

   Pe parcursul detenției la închisoarea din Pitești, numitul B.T. este interogat în repetate rânduri. Și interogatoriile nu erau numai discuții; abundau cu insulte și bătăi. Din procesul-verbal al unui interogatoriu datat 16.06.1954, după moartea lui Stalin, se afirmă: „la cercetări, B.T. nu a recunoscut cele declarate la anchetă”. Totodată, Șeful Comisiei nr. 3 din Penitenciarul Pitești propune eliberarea pe motiv că „nu s-a putut stabili dacă a desfășurat activitate dușmănoasă contra regimului” (fig11). Se pare că punerea în libertate a fost însă întârziată până la data de 02.02.1955, după cum rezultă din nota Direcției Penitenciarelor Lagăre și Colonii, Serviciul Evidență (fig.12).

La punerea în libertate, ca și în cazul altor deținuți, este obligat să dea o declarație: „nu am voie să divulg nimic din cele văzute și auzite de mine în legătură cu locurile de detenție și locurile pe unde am trecut și nici despre persoanele implicate. În caz contrar, sunt pasibil de a suporta rigorile legilor RPR” (fig.13). Eliberarea a fost făcută paralel cu stabilirea domiciliului obligatoriu sub controlul miliției - „mă voi prezenta postului de miliție pentru viza de 36 de ore de câte 2 ori pe lună timp de 2 ani” – (fig14).

Biletul de liberare nr. 73/1954, menționează că pedeapsa de 60 luni s-a dat de către MAI pe baza procesului-verbal nr. 12/1952, bilet în care i se stabilea și domiciliul după eliberare (fig.15).

Acțiunile de prigoană contra foștilor deținuți politici au continuat și după eliberarea din închisoare. Astfel, prin decizia nr. 629/1959, nu i se recunoaște vechimea în muncă înainte de data de 23.08.1944 pentru că: „B.T. a îndeplinit funcția de inginer, a fost membru în Comitetul Județean al PNȚ între anii 1920-1946 și a desfășurat o activitate potrivnică regimului de democrație populară” (fig.16). Contestația la această decizie luată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Cluj este respinsă.

Numitului B.T. i se deschide de Securitate un dosar de urmărire. Dosarul însumează aproape 500 pagini, fiind implicați în această acțiune 23 de informatori, precum și 21 de ofițeri de securitate. Cuprinde date interesante din această perioadă privind atitudinea intelectualității față de regimul comunist. Copiilor lui B.T. li se interzice să dea admitere la facultate în învățământul superior, deși au terminat liceul ca șefi de promoție. Lucrează ca muncitori (fig.17), iar la recrutare sunt repartizați la trupele de muncă.

În anul 1976, data decesului lui B.T., apar mai multe lucrări de istorie în care activitatea acestuia, precum și a altor intelectuali este caracterizată drept democratică și patriotică. Același regim, în anii 1952 și 1959, îl considera drept dușman al poporului și îi condamna la închisoare. Asemenea situații nu trebuie să se repete, perioada anilor 50-60, în care distrugerea intelectualității cu vederi democratice a constituit o problemă esențială a regimului comunist și a cauzat multă suferință inclusiv pentru familiile deținuților politici. Prin aceste internări, s-a urmărit distrugerea generației de oameni care a contribuit la Marea Unire, considerată naționalistă. Deși mulți erau în viață, în anul 1968, la semicentenarul Marii Uniri, li s-a refuzat participarea la această aniversare (fig.18).

După deces, în anul 2000, lui B.T. i se acordă calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Și sunt mulți cei care au murit fără a-și vedea visul împlinit al unei societăți bazate pe valori etice și morale, o societate democratică – (fig.19).

Condamnările, internările în lagăre sau de­por­tarea unei părți considerabile a inte­lectualității, precum și a unor ofițeri nealiniați la regimul comunist, au creat un vid de competențe. Pentru aceasta, regimul comunist a trecut la formarea unei generații de „specialiști” făcuți după expresia acestor timpuri „pe puncte”. În acest context menționăm:

Înființarea așa-ziselor „facultăți muncitorești” cu durata de 2 ani pentru persoane, de obicei muncitori, absolvenți a 6-7 clase elementare, școală care echivala cu liceul (VIII-XII).

Crearea unor serii paralele pentru studenți, provenind din aceste „facultăți muncitorești”, în special în universitățile cu profil tehnic așa-denumită „B”, în care nivelul de cunoștințe cerut era mult sub nivelul celui din învățământul universitar.

Încadrarea în armată cu grade de ofițeri a unor muncitori absolvenți a 7 clase elementare, care în paralel urmau „facultăți muncitorești” menționate anterior.

Aceste acțiuni în final au condus la o nouă generație de așa-ziși „intelectuali”, care s-au dovedit în general incompetenți pentru posturile care le ocupau și care au adus multe prejudicii, fapt ce a făcut ca, în anii 1956-1960, unele din formele de învățământ menționate mai sus să fie abandonate.

În anii 1946-1954, produsele (îmbrăcăminte, pantofi etc.) se puteau cumpăra dacă aveai un număr de așa-zise „puncte”. De exemplu, să spunem că un palton, în plus față de preț, trebuia să deții 300 puncte. Fiecare cetățean primea anual un număr de puncte, insuficient pentru a cumpăra de exemplu un palton, de obicei 100-150 puncte. Astfel, toată familia trebuia să contribuie la achiziționarea unui anumit obiect. Pentru noua intelectualitate, statul comunist acorda „puncte” la școlarizare pentru suplinirea deficiențelor în studii și de aici denumirea de „ingineri”, „profesori” sau „ofițeri” făcuți „pe puncte”, care caracteriza acele vremuri.

În partea a doua, mă voi referi la unele aspecte ale colectivizării agriculturii, la distrugerea lumii tradiționale a satelor.

După cucerirea puterii politice, prin înlăturarea brutală din viața politică a țării a oricărei forme de opoziție, statul comunist român a trecut la o nouă etapă, aplicarea modelului sovietic al proprietății. Prin eliminarea proprietății private, se putea exercita un control mai strâns asupra populației în special a țărănimii.

Plenara CC a Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 35 martie 1949 a stabilit planul de colectivizare a agriculturii, plan care avea în vedere desființarea proprietății private a țăranilor. Prin această acțiune, se inaugura, totodată, o formă de proprietate cooperatistă și anume Întovărășirile Agricole și Cooperativele Agricole Colective (CAP). Decretul 151/1950 permitea reuniunea într-o singură tarla a celor înscriși în întovărășiri prin schimburi obligatorii de teren (primeau teren mai slab). Procesul de colectivizare a agriculturii s-a desfășurat în trei etape. Prima etapă (1949-1953) a început cu exproprierea proprietăților, având în jur de 50 de ha, așa denumite „ferme model”, rămase în proprietate particulară, ca urmare a Decretului 83/2.03.1949. Întregul inventar al acestora a fost trecut în proprietatea statului, formând așa-zisele Gospodării Agricole de Stat. Proprietarii fostelor „moșii” au fost deportați în diferite localități, departe de localitatea de domiciliu, unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu.

Conform clasificării făcute de PMR (PCR), existau cinci categorii de țărani: fără pământ, țărani săraci, cu proprietăți, mijlocii, chiaburi (țărani bogați) și foști proprietari de pământ ale căror terenuri au fost naționalizate. Chiaburii au fost percepuți ca adevărați dușmani ai poporului, alături de așa-ziși foști moșieri și implicați în așa-zisa luptă de clasă. În categoria chiaburi a fost încadrată elita satelor. În anii ’50, a contat mai puțin adeziunea la procedeele de transformare comunistă a societății, la ordinea zilei fiind supunerea necondiționată realizată prin teroare. Totodată, s-au mărit cotele obligatorii pe care țăranii trebuiau să le predea statului comunist, în funcție de terenul deținut. De multe ori, după predarea acestor cote, agricultorii rămâneau fără alimente pentru traiul zilnic. Pe această cale, s-a forțat țărănimea să se înscrie în Întovărășirile Agricole.

Prin HCM 308/1953, se stipula posibilitatea de trecere în proprietatea statului, la cerere, a unor terenuri deținute de anumite categorii ale populației (pensionari, meseriași, funcționari, elevi, studenți, parohi), care nu puteau lucra direct pământul. Chiar dacă se stipula trecerea benevolă în proprietatea statului, s-au făcut presiuni, amenințări cu pierderea slujbei, eliminarea copiilor din școli și facultăți, amenințarea cu închisoarea a preoților. Instrucțiunile pentru aplicarea HCM 308 (strict secret) spun că persoanele „trebuie lămurite” să predea terenul, această indicație putând lăsa loc liber la multe abuzuri. Nu se admitea predarea terenurilor de așa-ziși chiaburi, mulți dintre aceștia neputând lucra pământul (oameni în vârstă, bolnavi). Prin predarea proprietății, nu îi puteau situa pe aceștia în formula luptei de clasă, chiaburi care sabotează colectivizarea. Terenurile acestora nu realizau produsele necesare să acopere cotele obligatorii și, ca atare, erau obligați să cumpere produse pentru a nu fi condamnați penal. Copiii acestora au fost dați afară din școală; încorporați în armată, fiind trimiși la trupele de muncă (mine, căi ferate etc.).

Satele avute în vedere pentru început la înfăptuirea acțiunilor de colectivizare au fost alese după două criterii diametral opuse: (1) care au avut de suferit din cauza războiului, din cauza foametei în anii 1946-1947, din cauza secetei, în special în Moldova; (2) sate în care erau mișcări anticomuniste puternice precum în Maramureș. În aceste situații, regimul comunist utiliza colecti­vizarea drept o formă de pedepsire, de represiune a populației țărănești.

Maramureșul nu a scăpat de colectivizare, prima localitate colectivizată fiind Ieudul (martie 1950), aceasta fiind aleasă pentru că „în viziunea activiștilor de partid avea un trecut reacționar”. Prin această acțiune, trebuia să se dea un exemplu celorlalte localități; prin acțiuni de teroare, trebuia indusă frica. Pe parcursul anului 1950, prin presiuni, au fost înființate colective agricole la Remeți, Săpânța, Săliștea de Sus sau Câmpulung pe Tisa. Sunt menționate revolte ale țărănimii în Ieud, Rozavlea, Săliștea de Sus, Bârsana și Remeți. Se menționează decese ale unor persoane în urma bătăilor (Ieud), acțiuni de teroare, internări în lagăre de muncă sau închisori. A fost o rezistență puternică a țărănimii, aceasta înfruntând teroarea instituită cu aportul activiștilor de partid sau al trupelor de securitate sau miliție. Ca urmare a împotrivirii populației, doar 12 gospodării colective au fost înființate în perioada 1950-1953 în fosta regiune Baia Mare, din cele 35 avute în vedere de statul comunist.

Acțiunile represive asupra populației sunt clar evidențiate prin nenumărate condamnări, trimiteri în judecată sau, mai grav, execuții sumare a celor care se împotriveau procesului de colectivizare. Astfel,  în perioada 1950-1953, au fost condamnați  89.401 de țărani sub pretexte ca neîndeplinirea planului de culturi/ însămânțări și nepredarea cotelor, iar 80.077 pentru nedezmiriștiri, nestropirea pomilor, pentru că nu au transportat lemne sau practicarea clandestină de meserii (potcovar, cioplitor piatră, fierar, etc.). În anii 1951-1952, au fost, de asemenea arestați 34.738 țărani, 22.086 din așa-denumita categorie de chiaburi, 7236 țărani cu gospodărie mijlocie și 5504 țărani cu gospodărie mică, pentru rezistența la colectivizare.

În perioada 1953-1956 (etapa a 2-a) a procesului de colectivizare, acțiunile de colecti­vi­zare s-au încetinit, în principal drept rezultat al unor reglări de conturi la nivelul conducerii PMR. Astfel, la plenara CC al PMR din 26.05.1952, grupul Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Geor­gescu sunt excluși din CC, fiind făcuți răspunzători pentru întârzierea colectivizării, abuzurile făcute în procesul de colectivizare și catalogați drept „deviatori de dreapta”. De fapt, această acțiune s-a înscris în lupta pentru putere dintre echipa menționată mai sus și gruparea condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. La data de 5.03.1953, decedează Stalin și conducerea PMR rămâne în expectativă, deoarece în toate acțiunile depindea de deciziile luate de Moscova, respectiv de cel care îl va urma pe Stalin.

Planurile de colectivizare au fost reluate în anul 1957 cu mai multă violență. La aceasta a contribuit și revoluția din Ungaria din anul 1956, care a reliefat pericolul care reprezenta, pentru regi­mul comunist, proprietatea individuală. Țăranii care îndrăzneau să se împotrivească regimului sau nu predau cotele obligatorii erau aspru pe­depsiți. Opunerea rezistenței la confiscarea produselor se pedepsea cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. În această perioadă, au avut loc multe revolte ale țăranilor, lichidate cu brutalitate de autoritățile comuniste. Astfel, după 13 ani de colectivizare forțată, ani în care propaganda comunistă a fost însoțită de acțiuni de șantaj și teroare, cu zeci de mii de țărani condamnați la închisoare sau lagăre de muncă, mulți uciși, s-a încheiat procesul de colectivizare. A avut consecințe nefaste până în anul 1989, lipsa în mare măsură a produselor alimentare fiind o caracteristică a perioadei de 25 de ani, cuprinsă între 1963 și 1989.

O altă acțiune de neimaginat astăzi a vizat strămutările forțate de populație. Strămutările au constituit un mijloc de pedepsire a unor pături largi ale populației în special sătești. Au început în anul 1949, deși nu exista nicio bază legală pentru această acțiune. Prin HCM 1150/26.10.1950 modificată prin HCM 344/1951, s-a dispus „mutarea din centrele aglomerate a acelor persoane care nu-și justifică prezența și care prin manifestările lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului”. Și au fost nenumărate dislocări de populație, în special din sate. Cele mai mari au avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1950 (Rusalii), în care au fost implicate 40.000 de persoane, în special de la granița de Vest. Printre cei strămutați se aflau chiaburi, țărani mijlocași, cârciumari, persoane cu rude în străinătate, persoane ostile regimului etc. Deși fără bază legală, au primit domiciliul obligatoriu în Bărăgan, pe terenuri unde nu erau construcții, locuind mult timp în bordeie, pe care le-au construit cu mari eforturi. Și erau mulți copii mici obligați să-și urmeze părinții și nu au avut o viață ușoară.

Conform hărții unităților din sistemul con­cen­traționar, realizate de Fundația Academia Ci­vică, persoanele deținute în perioada comunistă au fost internate în 250 de unități de detenție diferite, dintre care 44 penitenciare, 61 de locuri de anchetă și surghiun, 72 lagăre de muncă forțată, 63 de centre de deportare și domiciliu obligatoriu, precum și azile psihiatrice cu caracter politic – (fig. 20).

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dic­ta­turii Comuniste din România a ajuns la concluzia că în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice în perioada 1945-1989. Adăugând la aceasta și pe cei deținuți administrativ (200.000), pe țăranii care s-au opus colectivizării, condamnați pentru delicte „de drept comun”, pe cei deportați, evacuați, strămutați sau persoane cu „domiciliu obligatoriu”, pe cei 520.000 de tineri încorporați în trupele de muncă etc. numărul celor care au avut de suferit din partea regimului comunist este în jur de 1,5 milioane de oameni.

Acțiunile regimului comunist descrise mai sus au fost însoțite de multe tragedii: oameni deținuți în închisori pe nedrept, familii destrămate, copii care nu au putut urma școala etc. Un gând pios tuturor celor care au avut de îndurat (în acele vremuri), iar amintirea lor să fie păstrată vie.