File de istorie, aspecte din rezistența anticomunistă (1945-1964)

În perioada 1953-1956 (etapa a 2-a) a procesului de colectivizare, acțiunile de colecti vi zare s-au încetinit, în principal drept rezultat al unor reglări de conturi la nivelul conducerii PMR. Astfel, la plenara CC al PMR din 26.05.1952, grupul Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Geor - gescu sunt excluși din CC, fiind făcuți răspunzători pentru întârzierea colectivizării, abuzurile făcute în procesul de colectivizare și catalogați drept „deviatori de dreapta”. De fapt, această acțiune s-a înscris în lupta pentru putere dintre echipa menționată mai sus și gruparea condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. La data de 5.03.1953, decedează Stalin și conducerea PMR rămâne în expectativă, deoarece în toate acțiunile depindea de deciziile luate de Moscova, respectiv de cel care îl va urma pe Stalin.

 

Planurile de colectivizare au fost reluate în anul 1957 cu mai multă violență. La aceasta a contribuit și revoluția din Ungaria din anul

1956, care a reliefat pericolul care reprezenta, pentru regi mul comunist, proprietatea individuală.

 

Țăranii care îndrăzneau să se împotrivească regimului sau nu predau cotele obligatorii erau aspru pe depsiți. Opunerea rezis - tenței la confiscarea produselor se pedepsea cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. În această perioadă, au avut loc multe revolte ale țăranilor, lichidate cu brutalitate de autoritățile comuniste.

 

Astfel, după 13 ani de colectivizare forțată, ani în care propa -ganda comunistă a fost însoțită de acțiuni de șantaj și teroare, cu zeci

de mii de țărani condamnați la închisoare sau lagăre de muncă, mulți uciși, s-a încheiat procesul de colectivizare. A avut consecințe nefaste până în anul 1989, lipsa în mare măsură a produselor alimentare fiind o caracteristică a perioadei de 25 de ani, cuprinsă între 1963 și 1989.

O altă acțiune de neimaginat astăzi a vizat strămutările forțate de populație. Strămutările au constituit un mijloc de pedepsire a unor pături largi ale populației în special sătești. Au început în anul 1949, deși nu exista nicio bază legală pentru această acțiune. Prin HCM 1150/26.10.1950 modificată prin HCM 344/1951, s-a dispus „mutarea din centrele aglomerate a acelor persoane care nu-și justifică prezența și care prin manifestările lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului”. Și au fost nenumărate dislocări de populație, în special din sate. Cele mai mari au avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1950 (Rusalii), în care au fost implicate 40.000 de persoane, în special de la granița de Vest. Printre cei strămutați se aflau chiaburi, țărani mijlocași, cârciumari, persoane cu rude în străinătate, persoane ostile regimului etc. Deși fără bază legală, au primit domiciliul obligatoriu în Bărăgan, pe terenuri unde nu erau construcții, locuind mult timp în bordeie, pe care le-au construit cu mari eforturi.

 

Și erau mulți copii mici obligați să-și urmeze părinții și n au avut o viață ușoară. Conform hărții unităților din sistemul con cen traționar, realizate de Fundația Academia Ci vică, persoanele deținute în perioada comunistă au fost internate în 250 de unități de detenție diferite, dintre care 44 penitenciare, 61 de locuri de anchetă și surghiun, 72 lagăre de muncă forțată, 63 de centre de deportare și domiciliu obligatoriu, precum și azile psihiatrice cu caracter politic – (fig. 20).