Dreptate, după 11 ani, ochii plânși te văd: Dan Pârcălab, achitat!

Pe noi, pe atunci tineri reporteri, ne învă­ța că libertatea de a „mușca cu li­tera” trebuie să aibă doar două limite: adevărul și bunul simț. Pentru un ziarist adevărat, riscurile personale, sacrificiile și eforturile, oricât de mari ar fi, nu pot egala bucuria și onoarea de a servi adevărului prin cuvântul scris. Pe atunci, la începuturile GAZETEI, nici noi, nici Dan PÂRCĂLAB nu bănuiam că destinul avea să-i împletească în mod surprinzător cele două pasiuni: istoria și presa și că avea să scrie el însuși o istorie postdecembristă a presei. O altfel de istorie a libertății cuvântului în care sistemul s-a grăbit să înghesuie în talerul său calomnii, delațiuni și nedreptăți, sperând că va înclina balanța. Numai că adevărul învinge întotdeauna. 

În 2004, Dan Pârcălab a fost, alături de Cornel Sabou, primul ziarist care a în­vins statul român la CEDO. Apoi, în 2007, în mod ironic, la trei zile după „minunea” aderării României la Uniu­nea Europeană, Dan Pârcălab a fost ares­tat în așa-zisul dosar GAZETA. A urmat o nouă pagină de istorie: o lecție de curaj din partea lui, care a declarat greva foamei, și una de solidaritate din partea maramureșenilor care au adunat peste 10.000 de semnături, au mărșăluit într-un miting și l-au întâmpinat pe pre­ședintele de atunci, Traian Băsescu, la podul de la Sighet susținând nevino­văția și eliberarea lui Dan Pârcălab. Dar justiția română a avut nevoie de 11 ani pentru a confirma ceea ce maramu­re­șeni știau încă de atunci. Acum, în 2017, Dan Pârcălab a învins din nou sistemul de justiție. Curtea de Apel Galația i-a recunoscut nevinovăția printr-o sentință definitivă și irevo­ca­bilă prin care este achitat de toate acu­zațiile care i-au fost aduse. 
„Pentru cine are dreptate şi răbdare, pentru acela vine şi timpul”. Goethe a avut dreptate. Numai că, nefiind justi­țiabil român, Goethe nu știa că până la dreptate, trebuie să treci prin mlaștina nedreptății, să faci greva foamei, să fii pus în paradoxala situație de a-ți demonstra nevinovăția, să călătorești 11 ani ]n celălalt capăt de țară, într-un drum extenuant de aproape o zi și o noapte, să treci peste mirarea și tentația de a te întreba mereu „cum e posibil un astfel de simulacru de proces într-un stat european?” și să nu-ți pierzi răbda­rea și speranța de a ajunge la acel timp al dreptății. Desigur, aceste statistici maschează azi neputința de a descrie o rană prea veche și prea adâncă. Despre adevărul din spatele cifrelor și povestea acestui proces va scrie, poate, într-o zi, Dan Pârcălab, o carte.

Astăzi, însă, nu e despre talerul nedrep­tăţii ci despre celălalt, al adevărului, dreptăţii şi solidarităţii celor care au crezut în ele şi care în al doisprezecelea ceas şi al unsprezecelea an, a învins. Iar „astăzi” cu siguranţă cântăreşte mai mult. Pentru că nu e doar o victorie personală, ci şi una a libertăţii cuvântului. O dovadă că libertatea de a „mușca cu litera” trebuie să aibă doar două limi­te: adevărul și bunul simț.