2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României

La 2 aprilie 1866, a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866. În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfințească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul țării şi păstrarea unității naționale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Țara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunță că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunță definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorți de izbândă, deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27 septembrie 1914, Sinaia), domnitorul Principatelor Unite Române, primul rege al României, membru şi președinte de onoare al Academiei Române din 15 septembrie 1867. Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independența de stat, a devenit monarhie constituțională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea țării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare a statului.

Pe plan intern, Carol I a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieții politice. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învățământului, a culturii, precum şi pentru formarea tinerei generații de intelectuali. Pe plan extern, a acționat pentru afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internațional al statului. În timpul Războiului pentru Independență, Carol a avut cele mai importante merite în desfășurarea operațiunilor militare.

Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituția din 1866 a introdus în țara noastră regimul monarhiei constituționale, care a evoluat pe o linie democratică.

Depunerea jurământului ca domnitor al românilor

Carol ajunge la București pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoșoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile orașului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulțimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o ședință extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenței Domnești şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de președintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa așezată în fața tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citește formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în românește: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanței Naționale, tânărul domnitor rostește o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalității sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuțiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăși cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

Primul an de domnie. Constituția din 1866

Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniștri condus de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constituții a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituțional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituție internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenței, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuțiile unui domn suveran, depășind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaționale. În același timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanția colectivă a puterilor europene.

Noua Constituție proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniștri, puterea legislativă de Reprezentanța Națională, bicamerală, care printre alte atribuții avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredințată instanțelor de judecată. Domnitorul era șeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniștrii, sancționa şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniția proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort. Așadar, România devenea o monarhie constituțională. Alte principii erau suveranitatea națională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în fața cetățenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. (vezi Constituţia din 1866)

Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertățile cetățenești, precum egalitatea în faţa legii, libertatea învățământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă. Noua constituție includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaților erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniștii. Dacă cetățenii aparținând acestor trei colegii votau direct, colegiul IV, unde votau țăranii, includea votul indirect prin reprezentanți. De asemenea, pentru declanșarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică neobișnuită pentru un regim democratic. Regele dizolva Corpurile leguitoare, impunându-se convocarea alegerilor, după care numea un nou Consiliu de miniștri care era însărcinat să organizeze aceste alegeri. Practica a arătat, cu o singură excepție în decembrie 1937, că partidul care forma guvernul destinat să organizeze alegerile, le şi câștiga. Oamenii politici obișnuiau să se adreseze în momentul când regele dorea să cheme un partid la putere prin expresia: „daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”.

Constituția României din 1866 ținea cont de condițiile specifice ale țării noastre şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societății. În noiembrie 1866, au loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.

Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezistența lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorința de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de a câştiga suveranitatea ţării. În ceea ce privește viața personală, Carol se căsătorește cu principesa Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiță, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moștenitori la tronul dinastic.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, enciclopediaromaniei